„La ziua naţională a Franţei, ce se sărbătorea la Ambasada ei din Bruxelles, într‑un grup, câţiva diplomaţi, bine dispuşi după primele pahare cu şampanie, cu totul neprotocolar, au început să critice România şi pe români, pentru cultul exagerat, neîngăduit al lui Nicolae Ceauşescu. Dobra a ascultat o vreme, apoi a intervenit cu subtilitate şi neaşteptată promptitudine: „Distinşi colegi, am ascultat cu atenţie opiniile dumneavoastră şi – de ce să n‑o spun – reproşurile adresate conducătorului român. N‑aş afirma că sunt total neîntemeiate. Au ceva adevăr. Dar vă amintesc, cu toată preţuirea ce v‑o port, că unele guverne, pe care unii le reprezentaţi, mai mult, şefi de state, regi şi regine, l‑au căutat, l‑au cultivat, l‑au plimbat pe Ceauşescu în caleşti regale… Aşa că, nu ne găsiţi vinovaţi doar pe noi, cei mici… Spusele dumneavoastră mă obligă, să rămân în domeniul de aur al umorului. Şi să vă spun un adevăr politic, ce seamănă cu povestea noastră. Titus Popovici, un clasic scriitor român, povesteşte ce a păţit Mircea Maliţa, primul ambasador al Republicii Populare Române la Washington, în 1947, cu prilejul prezentării scrisorii de acreditare. Harry Truman, preşedintele SUA, avea pe măsuţă o notă – aşa cum le dăm şi noi şefilor noştri – care conţinea câteva date istorice. Truman şi‑a aruncat ochii pe ea şi a întrebat: „În România luptele între daci şi romani continuă să facă victime?”