Ani de-a randul, in redacţia Dilemei, Iaromira a fost, pentru mine, o prezenţa oarecum misterioasa. Avea un aer de sfinx candid, cu taceri statuare şi verdicte taioase. Contrastul intre modul ei de a fi, in acelaşi timp discret şi necomplezent, şi volubilitatea textelor ei gazetareşti era frapant. Simţeam mereu ca in dialogul dintre noi ceva esenţial ramanea nespus. De curand, i-am citit poveştile şi m-am liniştit. Comunicam integral in spaţiul lumilor posibile, adica al lumilor eliberate de balastul logic al vieţii zilnice. Ironica, duioasa, plina de haz şi de dexteritate, burlesc ingenioasa şi destins suprarealista, Iaromira m-a (re)cucerit. E un sfinx abordabil, ludic, liniştitor.