Arthur Suciu nu vine în poezie de nicăieri. Multe din fragmentele volumului Cel care
așteaptă (și nu numai de aici), deși n-au fost citite astfel, sunt poezie. Aici avem de-a face
însă cu un text care se livrează ca atare – și care, formal, dă iluzia poeziei. Căci despre iluzie,
insidios, volatil e vorba.
În fapt, poate că miezul acestei poezii (care implică o poetică) este tocmai revoluția
produsă la nivelul identității. Revoluție? Identitate? Sunt cuvinte pe care cu siguranță
Arthur Suciu le abjură. În limbă (și nu numai în limba română) nu există pentru ceea ce
numim identitate un antonim. Să scriem, pe urmele lui Derrida, identitate?! Dar poezia lui
Arthur Suciu este a unui subiect redevenit natură. De aici și emoția pură din câteva
secvențe de hip-hop; de aici, marea bucurie, care nu este a gândirii, născute spontan, care l-
ar construi, ci a lipsei ei – bucurie solară! Așa se explică decupajele din copilărie,
labirinturile autobiografice – când subiectul era încă sens, ca și oniricul, visele – din care se
hrănește încă un prezent difuz. Așa încât, nu agonia, nu disperarea, expresii ale unui subiect
tare la care poetul nu poate visa, se află la temelia acestei poezii, ci „melancolia aerului”, o
materie care are fascinația nimicului, vidul care nu salvează, dând însă iluzia unei salvări.
Să vorbim de un subiect sceptic? De blazare? Cuvântul cel mai potrivit apare într-un loc:
deprimare. Marele poem e tocmai aruncarea poemelor la buncăr. Sinuciderea însăși ar face
parte dintr-o mitologie definitiv dispărută. Poemele lui Arthur Suciu sunt înscenarea
subtilă a unei absențe care își exprimă într-un strigăt difuz prezența.
Iată de ce am sentimentul întâlnirii cu un poet veritabil, cu un mare poet.

Mircea A. DIACONU
Mă bucur mult că Arthur Suciu este un filosof „al cărui sistem s-a prăbușit/dar nu se
poate opri din/gândit”: fără sistem (cui îi trebuie sistem?), poate să fie, cum cred că și-a
dorit dintotdeauna, un metafizician-poet. Printre blazări cotidiene răsar, ca niște extaze,
voci ale sufletului: adolescența din Suceava, cărțile, iubirile, mama, străzile. Toate acestea
compun temeliile lumii sale, transcendența pe care o soarbe cu nesațul cu care trage din
țigară. Arthur știe să vorbească atât de bine despre bucățile lui de cer, că îți vine să ți le
cauți și tu, neîntârziat. Nu m-aș pricepe să spun dacă a fost un bun dribler, după cum se
laudă. Dar știe să dea pase melancolice ca nimeni altul.

Ioan Alexandru TOFAN