MAGISTRUL, LA CEAS ANIVERSAR

În urmă cu exact 30 de ani, în toamna anului 1992, când am pășit pentru prima dată pe holurile Facultății de Istorie a Almei Mater Iasienssis, aveam să-l reîntâlnesc, la cursul de Istorie veche a României, pe profesorul Nicolae Ursulescu, pe care îl cunoscusem înainte de ’89, la Palatul Culturii din Iași, într-o frumoasă seară în care regretatul Nicolae Pușcașu prezenta specialiștilor rezultatele cercetărilor de la Catedrala veche din Iași. Atunci, profesorul care m-a inițiat în cercetarea de teren mi-a spus: dumnealui este cel mai bun cunoscător al culturii Starčevo–Criș, un mare specialist al epocii neolitice din Moldova și un apreciat arheolog. În ochii adolescentului dornic de cunoaștere a rămas imaginea unui om de o aleasă ținută, cu o privire caldă, cu un surâs fermecător, dar mai ales foarte deschis, care discuta cu oricine, inclusiv cu subsemnatul, moment care m-a pus definitiv pe drumul spre arheologie preistorică.

Același om aveam să cunosc și la catedră, dar de data aceasta cu rigurozitatea profesorului și acribia specialistului, dar și cu o căldură patriarhală, pe care o oferea tuturor studenților. Și același profesor, specialist și om a rămas până astăzi, când Magistrul aniversează frumoasa vârstă de optzeci de ani.

Profesorul Nicolae Ursulescu s-a născut la 2 aprilie 1943, la Iași, într-o familie de intelectuali (tatăl, profesor de limba română, mama, profesoară de istorie) care i-au insuflat pasiunea pentru umanioare, îndeosebi pentru istorie, pe care avea s-o slujească până astăzi.

După ce a absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, a urmat, între 1960 și 1965, cursurile Facultății de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, susținând licența sub coordonarea profesorului Mircea Petrescu-Dîmbovița. De altfel, profesorul Mircea Petrescu-Dîmbovița, împreună cu profesorul Marin Dinu, i-au fost mentori în deslușirea tainelor preistoriei și în însușirea metodelor de cercetare arheologică, participând, încă de la începutul reluării cercetărilor arheologice în așezarea eponimă a culturii Cucuteni, în 1961, la săpăturile arheologice atât de pe Cetățuia Cucutenilor, cât și de pe Dâmbu Morii.

Din păcate, chiar dacă media absolvirii facultății i-ar fi permis să obțină un post în orice universitate din țară (își dorea mult la București), a trebuit să aleagă între a fi mai aproape de Iași sau la malul mării, preferând dulcea Bucovină, unde a devenit preparator universitar la Institutul Pedagogic din Suceava, Facultatea de Istorie–Geografie.

A urmat o strălucită carieră universitară, începută la Suceava, ajungând asistent universitar în 1967 și lector în 1972, continuată apoi la Iași, mai întâi, între 1984 și 1989, la Institutul Politehnic „Gh. Asachi” (azi, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”) și apoi, din 1989 și până în 2008, când s-a pensionat, la universitatea care l-a format, devenind conferențiar universitar, în 1993, și profesor universitar, în 1999, la Facultatea de Istorie.

La câțiva ani de la absolvirea facultății a fost acceptat la doctorat de către profesorul său din facultate, academicianul Mircea Petrescu-Dîmbovița, care l-a încurajat să abordeze o temă mai puțin tratată de către neoliticienii chiar și din zilele noastre, anume despre începuturile neoliticului din Moldova. Astfel, după câțiva ani de muncă, atât în bibliotecă, cât și pe șantierul arheologic (șansa a făcut ca în preajma Cetății de Scaun a Moldovei să existe un sit arheologic din neoliticul timpuriu, aparținând culturii Starčevo–Criș), în 1983 a susținut teza de doctorat cu titlul Primele culturi neolitice pe teritoriul Moldovei, teză care l-a consacrat ca pe un specialist al preistoriei României.

Evident, a urmat o intensă activitate didactică și de cercetare, publicând 22 de cărți (dintre care 11 ca unic autor și 11 în colaborare), 248 de studii și articole în reviste de specialitate (128) și volume colective (120), numeroase rapoarte arheologice, recenzii, cronici, prefețe, evocări, coordonând editarea a șapte volume de specialitate. În același timp, a participat la numeroase manifestări științifice naționale și internaționale, susținând 245 de comunicări, dintre care 30 la sesiuni organizate în afara țării. A abordat teme diferite, de arheologie în primul rând (sinteze sau problematici diverse ale neoliticului și eneoliticului, epocii bronzului, epocii fierului, dar și ale perioadei antice și medievale), apoi de istoriografie și muzeologie, precum și teme de cercetare interdisciplinară, fiind fondator (în 2000) și director al Centrului Interdisciplinar de Studii Arheoistorice din cadrul universității ieșene.

Din 2002 a fost conducător de doctorat în domeniul Preistorie și Protoistorie, îndrumând un număr de 17 doctoranzi care au obținut titlul de doctor în științe istorice.

A coordonat numeroase proiecte de cercetare în domeniul arheologiei, atât în calitate de responsabil științific a 15 șantiere arheologice (dintre care, cele mai importante au fost Târgu Frumos–Baza Pătule și Isaiia–Balta Popii), cât și în calitate de responsabil a trei granturi naționale CNCSIS. De asemenea, a participat, ca membru în colectivele de cercetare, la numeroase alte proiecte științifice, șantiere arheologice, din țară și străinătatea și granturi de cercetare.

În 1994, împreună cu ceilalți colegi de la Catedra de Istorie Veche și Arheologie,
a inițiat transformarea unui mai vechi volum tipărit în 1983 și dedicat memoriei profesorului Nicolae Gostar, într-o revistă de specialitate cu studii în limbi de circulație internațională — Studia Antiqua et Archaeologica —, revistă care a devenit o prestigioasă publicație recunoscută internațional.

De-a lungul timpului, profesorul Nicolae Ursulescu a fost membru în mai multe organisme științifice naționale și internaționale: Institutul Român de Tracologie, Societatea de Ştiinţe Istorice din România, Centrul Internaţional de Studiere a Culturii Cucuteni, Institutul Arheologic German, Union Internationale des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques, The World Archaeological Congress, Institute of Archaeomithology.

De asemenea, a iniţiat şi întreţinut numeroase colaborări internaţionale cu departamentele de arheologie și istorie antică ale universităţilor din Bari, Liège, Chişinău, Berlin, Thessaloniki, care continuă şi astăzi, colaborări care au însemnat, deopotrivă, numeroase schimburi academice de profesori şi studenţi, precum şi organizarea unor colocvii comune. Dintre acestea, cele mai importante au fost primele colocvii româno-italiene, Paralele istorice și culturale între romanitatea orientală și sudul Italiei în Antichitate și Evul Mediu timpuriu, serie inițiată împreună cu regretatul profesor Rodolfo Striccoli, un prieten apropiat al magistrului.

În 2009, pentru contribuțiile deosebite la cercetarea arheologică preistorică și susținerea învățământului academic sucevean, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava i-a acordat profesorului Nicolae Ursulescu titlul de Doctor Honoris Causa.

O viață întreagă dedicată istoriei, arheologiei, profesiei de dascăl, activități care au dat măsura specialistului, profesorului și omului Nicolae Ursulescu.

Specialistul Nicolae Ursulescu s-a aplecat cu tenacitate asupra a numeroase subiecte, fie de arheologie preistorică, marea majoritate, dar și de istorie antică sau medievală, cu rezultate recunoscute, realizând, deopotrivă, analize și enunțând ipoteze arheologice și istorice interesante și tentante.

Cercetarea primelor culturi neolitice i-a adus consacrarea pe tărâmul preistoriei, mai ales prin rigurozitatea muncii pe teren, dar și prin cea din bibliotecă. Săpăturile arheologice realizate în cele mai bune condiții, cu înregistrarea minuțioasă a tuturor detaliilor, a făcut posibil ca datele obținute să ofere informații multiple despre viața comunităților din vremurile trecute. Astfel, specialistul în arheologie a putut să abordeze teme mai puțin atinse, la vremea respectivă, în arheologia românească, precum ocuparea habitatului de către comunitățile preistorice, organizarea internă a așezărilor sau exploatarea resurselor minerale. Nicolae Ursulescu este cel care, în urma cercetărilor de la Solca, a adus în atenția specialiștilor una dintre cele mai valoroase resurse minerale ale agricultorilor preistorici, sarea, documentând pentru prima dată în arheologia românească exploatarea sării din izvoarele de apă sărată prin utilizarea recipientelor de tip briquetaje încă de la începuturile neoliticului din Moldova.

Cercetările arheologice ulterioare, de la Târgu Frumos și Isaiia (jud. Iași) îndeosebi, i-au oferit numeroase dovezi ale complexității vieții sociale și religioase a comunităților eneolitice, care au permis specialistului să încerce abordări care transcend arheologia pozitivistă.

Sintezele asupra neolitizării spațiului carpatic, asupra evoluției neoliticului și eneoliticului, asupra religiei comunităților preistorice reprezintă și astăzi, chiar dacă au trecut decenii de la publicarea unora, puncte de reper în cercetarea epocii.

Profesorul Nicolae Ursulescu este cel care a reușit, cu măiestrie, să aducă rigurozitatea specialistului în fața studenților și să ofere celor care doreau să parcurgă tainele trecutului îndepărtat un model de acribie pe care îl întâlnim la marile universități din lume. Chiar dacă pentru mulți exista o dificultate în a parcurge toate informațiile și analizele prezentate, la final aveai imaginea unui întreg, care se derula logic și armonios, lumea preistorică căpătând sens istoric.

Pe profesorul Nicolae Ursulescu aveam să-l cunosc mult mai bine însă, ca și colegii mei, în urma multiplelor cercetări realizate împreună, când magistrul avea posibilitatea să discute cu noi individual și să ne ofere o cale. Nu impunea o măsură, nu stabilea o matrice, lăsându-te să descoperi singur taina ascunsă a unui artefact sau a unui complex arheologic. Și dacă te împotmoleai, prin discuții te ajuta să înțelegi, orientându-te spre calea cea bună. Dar cel mai important era că întotdeauna plecai de la profesorul Nicolae Ursulescu cu dorința de a reuși. Și mulți au reușit!

Dar acribia specialistului și rigurozitatea profesorului nu ar fi fost complete fără omul Nicolae Ursulescu.

Nu cred să existe vreun coleg de generație sau vreun tânăr specialist care să nu fi găsit la Nicolae Ursulescu acea generozitate specifică marilor spirite, o vorba bună, caldă, aproape părintească, îmbinându-se armonios cu dojenile amicale sau părintești. Și când existau supărări ocazionale, acestea erau repede abandonate, căci magistrul nu poate fi supărat prea mult timp pe colegii sau studenții săi.

Nu știu să fie vreun coleg care să nu fi beneficiat de ajutorul domnului profesor atunci când a avut nevoie, să nu fi apreciat tenacitatea și energia cu care aborda toate subiectele, fie ele științifice, fie administrative, să nu fi dorit să împărtășească bucuriile cu domnia sa.

Toate acestea au făcut ca noi, toți foștii studenți ai domniei sale, să ne bucurăm că în această zi frumoasă de primăvară suntem alături de Magistrul nostru, căruia îi urăm sănătate și un călduros La mulți ani!

Vasile COTIUGĂ