Succesul poeziei minulesciene nu vine insa de la fondul ei muzical, ci de la muzicalitatea ei exterioara; ea e cea mai sonora si declamatoare poezie din literatura noastra actuala; de aici, si repedea ei raspandire si in stratele in care poezia nu se coboara decat pe calea cuvantului rostit.
Revolutia prozodica e mai mult aparenta si tipografica: in genere, versul e solid construit si cu sunet plin. Revolutia lexicala e mai mult reala; limba cristalina si cu tendinte arhaizante a lui Eminescu, limba mai mult rurala a lui Cosbuc au fost modernizate. Incercarea a parut la inceput indrazneata si procedeul lesnicios; in locul arhaismului sumbru, a aparut neologismul sonor si armonios. Dupa un sfert de veac de evolutie, lupta a fost castigata; expresia noastra poetica s-a imbogatit cu un mare numar de cuvinte mai susceptibile de a traduce nuantele sensibilitatii noastre. La Minulescu ea e crescuta din fond si are si o tonalitate egala; neologismul raspunde, in genere, unei necesitati si e sustinut prin tot ce-l inconjoara; nu tipa; cand tipa, stridenta lui se armonizeaza in stridenta generala. In procesul de formatie a limbii noastre poetice, putem, deci, privi actiunea poetului ca rodnica. Si cum diferentierile se fac, de obicei, dupa semne exterioare, inovatia neologistica a trecut drept singura nota caracteristica a noii poezii simboliste.