Mii de creștini au murit fără nicio grijă în arena circurilor păgâne, mii au murit și în Colosseum, proslăvindu-L pe Dumnezeu. Bărbați și femei de toate vârstele, din toate statele și din toate categoriile sociale au pătimit cu același curaj pentru Hristos și pentru credință.

Bărbați și femei, tineri și fecioare, episcopi, prinți de sânge regal, oameni de rând, servitori, bogați și săraci, bătrâni și copii mici au murit împreună, fără să renunțe la credința lor în Dumnezeu. Curajul lor, înălțimea duhului lor, nerăutatea și iertarea dușmanilor lor în mijlocul celor mai crude chinuri, i-au uimit și i-au copleșit pe torționarii lor. Marile lor virtuți au întors spre ei inimile multor păgâni și, în cele din urmă, lumea, câștigată de înălțimea lor spirituală, a căzut la picioarele Crucii, recunoscând învățătura Evangheliei ca fiind Revelația.

Sfântul Vasile cel Mare, descriind persecuția creștinilor de către Dioclețian, scrie următoarele rânduri, care pot fi aplicate în egală măsură persecuției creștinilor de către Nero: „Locuințele creștinilor au fost distruse și zăceau în ruine, bunurile lor au fost jefuite, ei înșiși au fost dați pe mâna lictorilor, care, furioși, trăgeau femeile de păr pe străzi și nu cruțau nici bătrânii, nici copiii. Temnițele erau pline de prizonieri, unde erau torturați cu brutalitate. Mulți creștini au fugit și s-au ascuns în deșerturi și în pădurile sălbatice de torționarii lor violenți.

În acele vremuri înfricoșătoare, fiul își trăda tatăl, iar tatăl își denunța fiul; slujitorii, dorind să dobândească bunurile stăpânilor lor, i-au stigmatizat pe aceștia, iar frații, uitând de rudenie, au dorit să se distrugă unul pe altul. Cele mai strânse și mai sfinte legături de rudenie au fost încălcate, iar dușmănia și ura oarbă au umplut inimile oamenilor. Bisericile au fost profanate, altarele răsturnate, sinoadele bisericești dispersate, slujbele și Tainele creștine batjocorite”.