Principele Karl Anton de Hohenzollern a sprijinit năzuinţele fiului său în toate privinţele şi cu toate mijloacele personale, financiare şi diplomatice care îi stăteau la îndemână: a pledat pentru cauza României şi a tânărului domnitor Carol I la curţile regale şi imperiale europene, i-a înlesnit căsătoria cu prințesa Elisabeta de Wied în 1869, l‑a sfătuit pe domnitor în toate chestiunile de tact diplomatic atât în politica internă, cât şi în cea externă, şi privind relaţiile cu Marile Puteri, i‑a trimis secretari pentru administraţia casei domnitoare, l‑a informat şi ajutat în achiziţii de ordin militar, a contribuit financiar la cheltuielile personale şi familiale ale domnitorului.

Principele Karl Anton de Hohenzollern‑Sigmaringen (1811–1885) este unul dintre cei mai importanţi membri din ramura şvăbească a renumitei dinastii Hohenzollern, căreia îi aparţin regii Prusiei (cel mai cunoscut dintre ei fiind Friedrich al II‑lea al Prusiei, numit „cel Mare”) şi cei trei împăraţi ai Germaniei.

În scrisorile principelui Karl Anton către fiul său, viitorul rege Carol I, predomină subiectele politice şi militare. Pe plan politic, tatăl este preocupat să desluşească cât mai bine şi să‑şi informeze fiul despre climatul politic din Europa, la curţile regale şi imperiale, la fel şi opinia publică, reflectată în ziarele vremii, în legătură cu situaţia României, pe atunci un stat vasal al Imperiului Otoman. Carol primise tronul României cu intenţia de a face din România un stat suveran şi un regat, iar pentru îndeplinirea acestui „proiect de ţară” i‑au trebuit 15 ani de pregătire a ţării, de diferite strategii şi tactici politice şi militare, şi pe câmpul de luptă, şi mai ales de multiple strădanii pe plan diplomatic. În toţi aceşti ani, tatăl şi‑a sprijinit fiul cu sfaturi şi informaţii, cu ajutor diplomatic, dar şi cu mijloace financiare. În primii ani de domnie Carol I s‑a preocupat de dezvoltarea instituţiilor statului şi a infrastructurii necesare pentru a dobândi suveranitatea şi pentru a garanta în viitor stabilitatea economică, politică şi culturală a ţării.

Dialogul epistolar este şi o mărturie a dorului dintre tată şi fiu: pe de o parte, tatăl, care bolnav fiind, nu mai poate face o călătorie atât de lungă, şi pe de altă parte, fiul, care încearcă să îşi consoleze tatăl, explicând în repetate rânduri motivele amânării revenirii lui, până la destăinuirea istovirii sufleteşti din cauza neputinţei de a‑şi revedea tatăl timp îndelungat. În cei 19 ani ai corespondenţei dintre tată şi fiu (1866–1885, anul morţii tatălui), Carol reuşeşte să îşi revadă tatăl de numai şase ori. Corespondenţa Regelui Carol I cu tatăl său este și o mărturie despre capacitatea de sacrificiu a suveranului pentru împlinirea acestui „proiect de ţară” care pentru el a însemnat o misiune pe viaţă. Corespondenţa este și o mărturie asupra vieţii sufleteşti a suveranului, a omului din spatele coroanei, prea puţin cunoscut, care în tatăl său a avut un părinte, un sfătuitor politic şi un prieten.