Cervantes împlinise cincizeci de ani când, întâmplator, a facut o calatorie prin Mancha. Locuitorii unui mic sat, numit Argamazilla s-au luat la cearta cu el din anumite pricini si l-au târât în temnita, unde a ramas ceva vreme. Aici a început sa scrie la „Don Quijote“...

„Don Quijote“ ramâne capodopera literaturii spaniole. Astazi poate fi socotit cel mai frumos roman cavaleresc din câte s-au scris vreodata, si se va citi necontenit. Miguel de Cervantes Saavedra e un Homer al povestirii glumete. Opera lui e presarata cu un cinism de o rara eleganta, închipuirea lui nu cunoaste margini. Bogatia cu­vântului se revarsa ca o apa nestavilita, plina de adevar si de întelepciune. Adaugati la aceasta o minunata intuitie a faptelor intime ale spi­ritului si o filosofie nesecata în înfatisari ce se pare ca stapânesc o harta noua si întreaga a inimii omenesti. Cervantes vede adâncul omului. Aceasta filosofie este amestecata cu instinctul comic si romantic. Marea însusire a scriitorului spaniol a fost aceea de a fi întrupat – în­tr-un nebun întelept, trecator printr-o lume nesincera cu ea însasi, dornica mai mult sa batjocoreasca viata decât s-o ridice – toata nelinistea omeneasca plecata spre ceva mai bun si mai apropiat de Dumnezeu, acel ceva sortit sa înfrunte veacurile.

* * *

Miguel de Cervantes Saavedra

La 9 octombrie 1647 se naste Miguel de Cervantes, fiul lui Rodrigo de Cervantes si al Leonorei de Cortinas, în orasul Alcala de Henares, tinutul Castiliei, regiune condusa, la acel timp, de Carol Quintul.

Îsi face studiile la Madrid, sub înteleapta calauzire a unui profesor învatat, fiind unul dintre scolarii cei mai harnici. Desi parintii îsi doresc sa faca din el un preot sau un doctor, Cervantes, mare iubitor de literatura, începe sa scrie versuri de foarte timpuriu.

O elegie asupra mortii reginei Isabella de Valois, câteva sonete, un mic poem numit Filene au fost primele lui încercari, primite însa cu nepasare de cititori.

Paraseste Spania si se opreste la Roma, unde mizeria îl sileste sa intre sluga la cardinalul Giulio Acquaviva, caruia îi servea si ca un fel de secretar.

Dezgustat, bineînteles, Cervantes devine ostas si ia parte cu multa râvna la vestita batalie de la Lepanto, câstigata de don Juan de Austria, la 1571, unde este si ranit.

Se înroleaza timp de trei ani în garnizoana din Napoli.

Când doreste sa treaca în Spania pe o galera a lui Filip al 11-lea este prins de catre Dali Mami, cel mai temut corsar din vremea aceea, si dus în Alger.

Se hotaraste în cele din urma sa evadeze în larg, împreuna cu alti paisprezece robi, si ei spanioli. Un rob navarez, folosit de stapânul sau sa îngrijeasca o gradina întinsa aproape de tarmul marii, îsi lua sarcina sa sape, în locul cel mai ascuns, o bolta încapatoare sub pamânt, în stare sa-i ascunda, pâna în ceasul dezrobirii, pe toti cei cincisprezece spanioli. Navarezul se stradui doi ani în sir pâna sa dea gata ascunzatoarea.

Viano, omul care îi ajuta în planul lor de evadare, lua de la vicerege o corabie usoara si ajunse pe coasta marii, în apropiere de Alger, la 28 septembrie 1677, unde era asteptat cu cea mai chinuitoare nerabdare, dar, în clipa când corabia atinse pamântul, câtiva mauri ce treceau întâmplator cu treburi spre tarm îi recunoscura numaidecât pe crestini si începura sa strige dupa ajutor. Viano, tremurând de spaima, vâsli din nou spre larg si, saltând printre valuri, se facu nevazut, nemaiîntorcându-se niciodata.

Cervantes, amagit de soarta, tradat de tovarasul sau si cazut din nou în robie, simti parca si mai necrutatoare dorinta de a scapa din lanturi. De patru ori încerca, si de fiecare data era cât pe-aci sa fie rapus.

Regele Algerului, care tinea sa fie el însusi stapânul unui rob atât de curajos, îl cumpara pe Cervantes de la corsarul Mami si-l puse sub strasnica paza.

Mama lui Cervantes, Leonora de Cortinas, vaduva si saraca, vându tot ce mai avea si alerga la Madrid sa duca trei sute de ducati parintilor Sfintei-Treimi, însarcinati cu rascumpararea robilor. Aceasta suma nu era însa îndestulatoare; regele pretindea cinci sute de scuzi de aur. Calugarii, înduiosati peste masura de dragostea si râvna vaduvei de a-si scapa copilul din robie, întregira suma, si Cervantes fu rascumparat la 19 septembrie 1580, dupa o robie de cinci ani.

Reîntors în Spania, dezgustat de viata ostaseasca si hotarât sa-si închine viata literelor, se retrase lânga mama sa, cu nadejdea ca va putea s-o hraneasca din munca lui. Cervantes avea pe atunci treizeci si trei de ani.

Tipari la început Galatea (1585), din care nu dadu decât primele sase carti, si pe care n-a sfârsit-o niciodata, cu toate ca în prefata partii a doua din don Quijote marturiseste ca-n curând o va da la lumina. Lucrarea a fost bine primita. În acelasi an, Cervantes se casatori cu dona Caterina de Palacios, fiica unor hidalgi vestiti din Esquivias, oameni saraci însa.

Cervantes împlinise cincizeci de ani când, întâmplator, facu o calatorie prin Mancha. Locuitorii unui mic sat numit Argamazilla se luara la cearta cu el din anumite pricini si îl târâra în temnita, unde ramase ceva vreme. Aici a început sa scrie la don Quijote.

Cervantes, nerabdator sa-si dovedeasca recunostinta fata de contele de Lemos, îi închina volumul Nuvele exemplare, care se tipari în 1613, cu opt ani în urma aparitiei primei parti din Don Quijote (1605). În anul urmator (1614), dadu la iveala Viaje Del Parnaso. Dar aceste opere nu-i aduceau decât prea putin, în timp ce ajutorul contelui de Lemos devenea din ce în ce mai neîndestulator.

În acelasi an, 1614, un aragonez care îsi lua numele de Avellaneda, tipari un fel de urmare a lui don Quijote; lucrare proasta, lipsita de gust si de spirit, dar în care se întâlneau la tot pasul ocari pornite împotriva lui Cervantes. Acesta raspunse asa cum trebuia sa raspunda oricarei satire rautacioase: tipari partea a doua din don Quijote, mult mai buna decât cea dintâi (1615).

Cât timp a trait Cervantes, a fost citit Avellaneda; dupa moartea lui Cervantes, numele celuilalt n-a mai fost deloc pomenit.

Partea a doua din don Quijote a fost cea din urma lucrare tiparita în timpul vietii lui Cervantes. Lucra la romanul Persiles y Sigismunda, când fu lovit de boala care îl si rapuse: dropica (hidropizia). Simtise de timpuriu ca n-avea sa se mai lecuiasca; si, de teama ca nu va putea sa-si sfârseasca opera, îsi agrava boala, lucrând necon­tenit, peste puterile lui. Se istovi în cele din urma.

Linistit si senin pe patul mortii, dupa cum sub povara nenorocirilor se pastrase totdeauna întelept si rabdator, statornicia si încrederea în sine l-au calauzit pâna în ceasul din urma, nedesmin­- tin­du-se o singura clipa.

Cu patru zile înainte de a muri, trimise sa i se aduca romanul Persiles y Sigismunda, pe care îl închina tot contelui de Lemos, care tocmai se reîntorcea din Italia, prin câteva rânduri scrise în pripa cu mâna tremuratoare: „Cunosc o veche romanta spaniola, scrise el, care mi se potriveste de minune si care începe prin aceste cuvinte:

Grabeste moartea-n urma mea; o stiu;

Eu, linistit, ma-ndemn acum sa-ti scriu...

...ma simt mâhnit ca n-am putut sfârsi cele câteva lucrari cari v-au fost înca de la început închinate (îi spunea contelui de Lemos), cum ar fi de pilda Saptamânile Gradinii si cele din urma carti din Galatea, careia stiu ca i-ati pastrat o sincera prietenie; dar pentru asta ar trebui o minune a celui Atotputernic, si eu nu-i cer altceva decât sa aiba pururi grija de Înaltimea Voastra“.

Aceste rânduri au fost scrise la 19 aprilie 1616. Cervantes a murit pe 23 aprilie, la vârsta de saizeci si opt de ani si sase luni.

*

Don Quijote ramâne capodopera literaturii spaniole. Astazi poate fi socotit cel mai frumos roman din câte s-au scris vreodata, si el se va citi necontenit. Cervantes e un Homer al povestirii glumete. În opera lui întâlnesti un cinism de o rara eleganta, închipuirea lui nu cunoaste margini; bogatia cuvântului se revarsa ca o apa nestavilita, plina de adevar si de întelepciune. Adaugati la aceasta o minunata intuitie a faptelor intime ale spiritului si o filosofie nesecata în înfatisari ce par ca stapânesc o harta noua si întreaga a inimii omenesti. Cervantes vede adâncul omului. Aceasta filosofie se amesteca cu instinctul comic si romantic. De aici neasteptatul care învaluie în fiecare clipa personajele, fie prin actiune, fie prin stil. Personajele ramân întelese cu ele însele; dar faptele si ideile nu au astâmpar în jurul lor; ele se zamislesc într-o vesnica reînnoire din ideea-mama; vântul, care aduce fulgere, sufla necontenit: aceasta e legea marilor opere.

Noutatea, în opera lui Cervantes, si îndeosebi în don Quijote, tocmai multumita bogatei fantezii a autorului, poate fi socotita totdeauna fireasca.

Ironia nu face sa schioapete actiunea. Dimpotriva. Hazul e sanatos, strain de rautate, omenesc înainte de toate, si daca între don Quijote si Sancho Panza ai sa întâlnesti deosebiri de gândire si de interpretare, amândoi sunt unul si acelasi, prin darul neasemuit al autorului de a întrupa în fiinta unuia ceea ce pare ca i-ar lipsi celuilalt. Aceasta se datoreza într-o mare masura marelui talent al lui Cervantes. În aceasta privinta, el nu poate fi socotit cu nimic mai prejos de Dante si Shakespeare. Caci, cu toate ca uimeste aceasta înzestrare de a mânui o lume pururi noua prin închipuire, personajele din don Quijote traiesc, simt, se framânta cu tot neastâm­­parul pe care îl simtim desprinzându-se din fiinta noastra. Marea însusire a lui Cervantes a fost aceea de a fi întrupat într-un nebun întelept, trecator printr-o lume nesincera cu ea însasi, dornica mai mult sa batjocoreasca viata decât s-o ridice, toata nelinistea omeneasca plecata spre ceva mai bun si mai apropiat de Dumnezeu sortit sa înfrunte veacurile.

*

Cea dintâi traducere în româna a marei opere a lui Miguel Cervantes a fost aceea a lui Ion Heliade Radulescu, tiparita la 1840 în tipografia lui Eliad însusi: Don Chishot dela Manca, din scrierile lui M. Cervantes, tradus în româneste din frantozeste dupe Florian, de I.R. Aceasta traducere, care cuprinde numai cincizeci de capitole si din care s-au înlaturat pasaje în strânsa legatura cu actiunea, se opreste însa la partea întâi.

Alte traduceri au aparut fragmentar, unele nesemnate, facute, bineînteles, tot din frantuzeste, într-o limba care prin nimic nu se putea apropia, cât de putin, de maretia originalului.

Al. Iacobescu