Interpretarea originala si deopotriva creatoare oferita de Jacques Maritain in aceasta lucrare, ca si in multe alte scrieri care au precedat sau, dupa caz, au urmat celor 9/10 lectii despre legea naturala si dreptul natural, este nu numai o lectura necesara, dar si binevenita pentru toti cei interesati sau pasionati de problematica extrem de acuta de ordin ontologic si gnoseologic a legii naturale si a dreptului natural ori de chestiunea la fel de arzatoare a delimitarii acestora fata de legea pozitiva si dreptul pozitiv corespunzator.

In ambele chestiuni, pozitia lui Maritain este ferma, iar solutiile sale sunt viabile, deoarece se bazeaza pe premisa faptului ca legea naturala si dreptul natural sunt, in realitate, doua notiuni care nu trebuie confundate si nici asimilate, astfel ca tocmai o astfel de distinctie, dupa cum judicios observa Francesco Viola, este de natura sa faca lumina si asupra diferentei intre conceptul de lege (in general), pe de-o parte, si conceptul de drept (in general), pe de alta parte, diferenta pe care pozitivismul kelsenian, se stie, a anulat-o in mod nejustificat.

Mai mult decat atat, restabilind gandirea autentica a Aquinatului in privinta raportului dintre legea eterna, legea naturala – legea eterna incarnata (inscrisa) in natura umana – si legea pozitiva, Maritain nu numai ca o expliciteaza in mod admirabil, dar ii si aduce o contributie originala, subliniind faptul ca legea naturala poate fi cunoscuta in mod natural, respectiv prin intermediul inclinatiilor naturale ale omului, iar nu printr-o cunoastere conceptuala si rationala de tip argumentativ. Numai ca aceasta cunoastere connaturala a legii naturale nu poate fi facuta dintr-odata si nici in mod complet, fara greseala, ci in timp si pe masura evolutiei culturii umane, a dezvoltarii constiintei morale a omului, cu ajutorul, e drept, si al unor circumstante istorice favorabile.