În „Sofisme & alegorii, bazaconii…“ exista insa si un alt sens al vopsitului cu acril fara de care imaginea poeziilor lui Radu Enache ar fi complet neinteleasa, un palimpsest la urma urmelor indescifrabil. La inceput, naratorul isi exprima, ironic, regretul de a nu-si fi publicat volumul „dupa 1900, pe la amiaza“. Initial, am citit „1990“, si probabil ca greseala mea nu e tocmai intimplatoare, caci textele lui Radu Enache trimit la epopeea ironista a lui Mircea Cartarescu din Levantul (aparuta in 1990). Daca universul este, asa cum am spus, antic, scriitura este româneasca, un tur de forta postmodernist, intru totul postmodernist prin poezia româneasca, realizat printr-o mul­time de metode, dar mai ales prin aceea a calchierii. Astfel, versul lui Eminescu: „Nu-nvie mortii – e-n zadar, copile“, devine la Radu Enache: „Nu-i vie piatra! E-n zadar c‑o pila!“, iar versul lui Arghezi: „Niciodata toamna nu fu mai frumoasa“, devine: „Niciodata broasca nu fu mai testoasa“. Acrilul este deci substanta postmodernismului, care se des­fa­soara prin ironie si autoironie, pastise, anacronisme (Gretel e feminista), o intertextualitate debordanta – aproa­pe in fiecare strofa, daca nu in fiecare vers, gasesti o tri­mitere, un citat, o calchiere, astfel incit textul devine dens autoreflexiv, un joc al limbajului derutant, in care sensurile se ascund si se arata ca niste raze de lumina, in functie de schimbarea perspectivei.

Arthur Suciu