Spre mijlocul secolului al XII-lea, regii Angevin-Plantagenet, care domneau în Anglia și își aveau originile în Bretania, Normandia și Anjou, își construiau un mare regat care, pe lângă Anglia, include și o mare parte din Franța. Căsătoria dintre Henric al Il-lea și Eleonora de Aquitania, în 1152, avea să pecetluiască un vast program hegemonic: de acum, regatul lui Ludovic al VII-lea al Franței – care fusese primul soț al lui Eleonora și căruia regele Angliei îi era vasal pentru teritoriile franceze – nu mai era atât de vast pe cât era cel al rivalului său de peste Canalul Mânecii, chiar dacă Ludovic a continuat să fie stăpânul feudal al unor vaste teritorii.

Această situate a generat o stare de continuă tensiune și emulație, la care se adăugau dificultățile monarhiei Angevin-Plantagenet care domnea peste o Anglie în care normanzii s-au impus în mod violent asupra anglo-saxonilor.

Prin urmare, a fost necesar ca dinastia anglo-franceză să gasească (sau să inventeze), fie pentru celții insulari și anglo-saxoni, cât și pentru normanzi, un precedent, o descendență regală care să înnobileze și să reunească cele două descendente care se aflau de o parte și de alta a Canalului Mânecii. Ambele, în egală măsură, referitor la vechime și sacralitate, să poată concura de pe aceeași poziție cu monarhia franceză – care își are centrele sacre la Reims, unde se păstra Amfora Sacră care conținea mirul adus de îngeri pentru ungerea suveranilor, iar în abația Saint-Denis era păstrat drapelul sfânt, Oriflamme, dăruit, chiar din mâna Domnului, lui Carol cel Mare – cât și cu Imperiul romano-germanic – care și-a dobândit sacralitatea de la Capela Palatină din Aachen, unde erau adăpostite relicvele lui Carol cel Mare, împăratul franc pe
care Frederic Barbarossa l-ar fi canonizat în 1165.