Acest nou volum al poetului Vasile Tudor este, în esenţă, o carte a dedublărilor (un vers-emblemă ar putea fi „şi-n mine mie însumi mă aud”), dar nu şi a înjumătăţirilor, căci poetul are o mare încredere în cuvântul ce recompune şi adună laolaltă, ca în acest Big Bang: „atât de-încet rescrii/ cu sângele dintâi/ cuvintele rămase din cuvânt/particule surprinse/din marele poet”, ceea ce face ca poezia lui să rămână poezie chiar şi atunci când metaforele
se împuţinează, pentru a ceda locul unor tăceri abia aproximate prin cuvânt. Contrariile cooperează între ele discret, motiv pentru care cititorul nu se va confrunta cu convulsii şi posturi ireconciliabile, căci singularul este totodată plural şi invers: „să nu aud nimic de mine/ alţii mă aud/ m-or auzi alţii din alţii/ alţii ce nu-mi răspund/ miriapod de alţii / cu mine prin mine călcând” (Miriapod).

În loc de apocalipse, cartea lui Vasile Tudor ne serveşte stropi dintr-o repetabilă geneză: „o, cum mai izbucneşte/ prin orizontul orb/ această inimă de vânt/ iar lucrurile curg/ din mine înspre mine/ laolaltă”.
IOAN ES. POP

Numindu-şi volumul de-acum acelaşi altcumva, ai sentimentul că Vasile Tudor se revendică de la presocratici, poate de la Heraclit.
Într-un fel sau altul, spune şi el, asemenea grecului: „Nu te scalzi de două ori în apa aceluiaşi râu!” Un poem e un imn închinat Sitnei, pârâu intrat cumva în mitologia pe care Vasile Tudor vrea s-o instituie şi care-i fundamentează imaginarul: „curgi, Sitnă, curgi/ indiferentă lume/
în deal curg trupuri/ numai trupuri curg”.
O poezie reflexivă scrie, deci, Vasile Tudor, căci inflexiunile meditative trec dincolo de criza subiectului, de conştiinţa propriei finitudini. În tonalităţi aspre, uneori deliberat neexpresive, discursul său metodic angajează o meditaţie. Muţenia, „cuvintele şterse”, „sunetul pur fără cuvinte” sunt, toate, expresia unei absenţe sau, mai exact spus,
a unei prezenţe care adăposteşte absenţa. Tocmai de aceea, punându-şi în prim-plan eul (un eu trans-subiectiv, în fond), Vasile Tudor invocă antieul, neeul, noneul.
E o absenţă dureroasă la mijloc.
În fapt, absenţa este a Sensului, cu toate conotaţiile pe care cuvântul acesta le implică. Mai există transcen-denţa? – întreabă printre rânduri poetul. Mai există un înţeles? Un rost? Nimicul, Domnul Nu, „golul/ ce numai gălăgia/ îl înalţă” se află la rădăcina crizei din care se naşte poezia lui Vasile Tudor. Elegiile lui întemeiază tocmai dificultatea găsirii de sine.
acelaşi altcumva e radiografia unei absenţe.
MIRCEA A. DIACONU