Părțile dialogului, pe cât sunt mai individualizate, pe atâta se presupun întregitor, distincte, teologia și filosofia, ca onto-metafizică îndeosebi, prin multe sunt ele însele, dar și prin mai multe, comunică.

În urmare firească și teologul cu filosoful.

Părintele profesor, Ion Popescu, teolog dogmatician cu reputație solidă în materie este, în joc secund, și filosof, nu doar pentru a fi dobândit și titlul de doctor în filosofie. După acela în teologie, părintele îl obține și pe acela în filosofie nu pentru a mai adăuga unul. Se va fi supus unui exercițiu metodic pentru a deprinde tehnica (logica-stilistica) filosofării și pentru a-și întări înțelegerea atâta de necesară în-credințării. Doar, cum zicea un scolastic, pe cât înțelegem mai bine credem mai mult și pe cât credem mai mult înțelegem mai bine.

Părintele profesor gândește filosofic în câmpul teologiei și în vederea acesteia. Nu ca și cum teologiei i-ar lipsi ceva în ordine epistemologică. Autonomă, își este suficientă sieși, deopotrivă formal și material. Cum însă autonomia nu este totuna cu închiderea, deschiderea o sporește în menirea sa de a fi pentru om ca ființă de aici, enthode, pentru dincolo, ekei, cum ziceau vechii greci. Altfel spus, în care transcendența și imanența se unesc.

Despre această pereche categorială de organizare atât în teologie, cât și în onto-metafizică este această nouă scriere a părintelui Ion Popescu. Despre ea în concept filosofic, prin trecerea faptelor (evenimentelor) istorice în argumente, de la Platon la Heidegger. În lectura sa, punerile în semnificație filosofică a transcendenței și imanenței sunt, așa cum și se cuvenea pentru lucrul bine făcut, din situare teologică și tot așa în vederea ei. Teologul care este și filosof nu este când teolog, când filosof. De sub dominantă nu se iese sau când este părăsită înseamnă că n-a fost în deplină condiție.

Părintele Popescu vine, în acestă carte, ca teolog care dialoghează cu filosofia în primul rând pentru teologie, dar și în al doilea, pentru filosofia însăși. Atâta de polisemice prin diversitatea semnificărilor, transcendența și imanența nu pot fi bine înțelese decât prin exercițiu dialogal prin care părțile pe cât se instituie pe atâta se presupun reciproc.

Scrierea aceasta a părintelui profesor Ion Popescu este despre acest dialog.