Două mari iubiri îmi definesc existența, iubirea de Dumnezeu și iubirea pământeană. Între acestea două, poezia mea se așază cuminte pe hârtie, la „masa tăcerii”, atemporal definită, cu ochii privind spre icoana unor vremuri care vor trăi în sufletul meu pentru totdeauna. N-aș putea spune că uneia dintre iubirile mele îi acord prioritate, ele sunt întotdeauna egale ca intensitate și mă definesc până în cea mai profundă alcătuire a inimii. Iar poezia, la fel. Îmi explorez emoțiile, fără anestezie, pentru că numai așa pot ajunge la sufletul tău, dragă cititorule! Te las să mă descoperi, puțin câte puțin, și tare mi-aș dori să știu că simți, respiri, visezi, speri și iubești aidoma mie. (Liliana TRIF)

la început a fost cuvântul

și cuvântul s-a făcut poem

o să vină primăvara într-o zi,

îmi spuneau vrăbiile...

îndoielnică afirmație având

în vedere că

ele nu pleacă nicicând spre

zări mai calde

ascultă,

o să vină primăvara într-o zi,

așa, pe nesimțite,

îmi spunea vântul,

dar cine să-l creadă când el piaptănă,

cu aceeași nepăsare, toate

anotimpurile

o să vezi,

primăvara o să vină într-o zi,

îmi șopteau toate,

dar nu le-am crezut.

tu ești singura care mi-ai arătat

că primăvara e aici

și Dumnezeu are ochii verzi.