Anul 1683, cunoscut în istoria habsburgilor ca fiind anul eliberării Vienei de sub dominaţia turcă, a conturat începutul unei etape diferite, caracterizată prin anexarea unor noi teritorii, cum ar fi Ungaria, Transilvania, părţi din Serbia şi Valahia. Prin această mişcare politică, habsburgii şi‑au consolidat hegemonia asupra părţii centrale a Europei. Concomitent, elita austriacă şi‑a canalizat atenţia şi înspre partea vestică, înglobând în Imperiu şi teritoriile aflate în Peninsula Italică, Sicilia, Napoli şi Lombardia. (...)

Pentru o asimilare cât mai completă a teritoriile anexate, politica imperială a înglobat şi o componentă culturală şi estetică. Datorită acestui fapt, arta şi arhitectura habsburgice au manifestat o amprentă identitară, care ilustra uniformizarea factorului estetic în întregul Imperiu. Ca o consecinţă a situaţiei nou create, reglementările în domeniul construcţiilor prevedeau schimbarea comanditarului în cazul edificiilor arhitecturale. Dacă, până în anii ’70 ai secolului al XVIII‑lea, iniţiativa venea din partea Bisericii care comanda ridicarea de catedrale, de biserici parohiale sau de mănăstiri, după această dată sarcinile se împart între alte organe ale statului. Drept consecinţă, numărul construcţiilor realizate la comanda Bisericii a scăzut simţitor datorită diversificării sarcinilor statului şi exercitării unei puteri asupra Bisericii. Noua eră istorică se caracterizează prin elaborarea de edificii arhitecturale, sub directa implicare a puterii centrale. (Gabriela Rus)