Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au căutat asemănări între elementele universului lor înconjurător şi au încărcat semantic unităţile lexicale ale unui limbaj puţin evoluat. Pe măsură ce societatea umană s-a dezvoltat, limbajul a devenit, la rândul său, mai complex, îmbogăţindu‑se inclusiv ca inventar. Chiar în noile condiţii, polisemia a rămas să joace un rol important, iar acest lucru s-a reflectat şi în domeniul numelor de părţi ale corpului. De pildă, apropierea de formă dintre cosor, secere, coasă, cange, pe de o parte, şi maxilar, pe de altă parte, a făcut ca lat. cl. falx, -cis, prezent în latina dunăreană şi sub forma de declinarea I *falca, să capete, pe lângă sensul de unealtă agricolă, şi pe cel anatomic, care, ulterior, a devenit sensul de bază al rom. falce/falcă.

La fel, asemănarea ţestei cu un vas de lut gol a făcut ca lat. testa să le denumească în varianta populară pe amândouă, iar limbile romanice au transformat metafora în sens denotativ (cf. it., prov., cat. testa, fr. tête ‘cap’, rom. ţeastă, sp. testa ‘craniu’, ptg. testa ‘frunte’). (din „Introducere”)