Într-un studio foto, unde ceasul de pe perete a stat de mult, un bărbat își întâmpină oaspeții. Numele lui este Hirasaka și colecționează vechi aparate de fotografiat.

Trei oameni sosesc, pe rând, la el: o bătrână educatoare, în vârstă de nouăzeci și doi de ani, un membru yakuza, de patruzeci și șapte de ani, și o copilă. Hirasaka îi poftește să ia loc pe canapeaua confortabilă din salonul de primire, le oferă o ceașcă de ceai și le spune ce îi așteaptă în continuare.

În fața lor, se află cutii pline cu fotografii surprinzând momente memorabile din viețile lor, iar ei trebuie să aleagă câte una pentru fiecare an de viață. Dar mai e ceva: înainte de a pleca, au șansa de a-și retrăi cea mai de preț amintire și de a o imortaliza cu unul dintre aparatele foto ale lui Hirasaka. Există totuși o regulă: nu pot interacționa cu nimeni.

Căci studioul lui Hirasaka nu este un loc ca toate celelalte, ci se află la hotarul dintre lumea aceasta și tărâmul de dincolo. Din vremuri străvechi, în Japonia se crede că, înainte de a muri, prin fața ochilor ți se perindă cu repeziciune cele mai semnificative amintiri. Japonezii numesc asta somato, felinarul rotitor al amintirilor, și este ceea ce Hirasaka le oferă oaspeților care-i trec pragul.

Ce alegeri vor face aceștia? Ce fel de vieți au dus ei? Și cum se face că toți vin și pleacă, numai Hirasaka rămâne mereu pe loc, în studioul său foto?

„Limbile și pendulul vechiului orologiu de pe perete nu se mișcă. Hirasaka ascultă liniștea apăsătoare din studioul foto. Pantofii săi de piele se afundă încet în mocheta roșie uzată.

Atinge delicat cu vârful degetelor un mic aranjament ikebana de pe tejgheaua recepției și îndreaptă puțin petalele florilor de gențiană.

La capătul coridorului, dincolo de o ușă dublă, larg deschisă, se vede studioul. Sub o lumină slabă, în fața unui afiș de fundal, e un fotoliu luxos, cu un singur braț. Pe un trepied stă un aparat de fotografiat mare, cu burduf. Atât trepiedul, cât și corpul aparatului sunt făcute din lemn dur, rezistent, dar e atât de voluminos, încât cu greu poate fi cuprins în brațe. Nu de puține ori clienții studioului se minunează când îl văd: «Nu pot să cred cum arată, parcă ar fi o ladă de lemn». Și cei care se pricep la aparate de fotografiat îl privesc uimiți – «Când îl văd, mi se face dor de vremurile de altădată. E un Anthony, nu?» – și, entuziasmați, încep să țină o prelegere despre vechile aparate de fotografiat.

Prin fața ferestrei trece o umbră, urmată de un glas de bărbat și de câteva bătăi grăbite în ușă.

– Domnule Hirasaka! Curierul! A venit curierul!” Fotograful amintirilor pierdute, Sanaka Hiiragi