Patriarhul Eftimie de Târnovo (1320/1330‑1402) este considerat cel mai strălucit cărturar bulgar al celei de‑a doua jumătăți a secolului al XIV‑lea. Par­cursul înal­tului ierarh va fi unul isihast și cărturăresc deopotrivă, acesta înființând vestita „Școală literară de la Târnovo”, cu adânci reverberații în spațiul nord‑dunărean – legăturile întâi­­stătătorului cetății Asăneștilor cu mitropolitul Antim al Ungrovlahiei ori cu starețul Nicodim de la Tismana, viitor sfânt, fiind de altfel binecunoscute.
Tălmăcitor, dar și alcătuitor al unor vieți de sfinți și al unor pa­ne­girice, în cinstea cel mai adesea a cuvioșilor ori mucenicilor ale căror moaște se aflau în vremea păstoririi sale în bisericile capitalei țaratului vlaho‑bulgar, cuvintele ierarhului sunt străbătute de un fior poetic arareori întâlnit în alte scrieri hagiografice.
După publicarea Corespondenței Sfântului ­Patriarh Eftimie, prin tălmăcirea de această dată a Vieților Sfinților de la Târnovo – considerate de cei mai mulți cercetători o adevărată capodoperă literară –, opera strălucitului ierarh cărturar‑isihast devine accesibilă aproape în întregime cititorului român –, umplând în acest chip un gol uriaș în literatura noastră hagiografică și aducând, totodată, nu puțin folos creștinului aplecat către aflarea sensurilor tot mai adânci ale vieții duhovnicești și ale credinței.