„În scrisorile către Milena, vocea lui Kafka este mai personală, mai pură și mai dureroasă decât în proza lui.“ Jan Kott

Franz Kafka avea 37 de ani când a început corespondența profesională cu mult mai tânăra lui traducătoare în limba cehă, Milena Pollak. El trăise deja toate marile crize ale vieții sale: întrerupsese două logodne şi se pregătea s-o rupă pe a treia, avea o relație îngrozitoare cu propria familie, avusese prima criză majoră de tuberculoză şi numai aştepta nimic bun de la viitor. În curând, schimbul de scrisori cu cea care urma să fie singura scriitoare dintre iubitele lui avea să-i macine somnul şi să-i redea o stranie poftă de viață. Această iubire a lui Kafka, desfăşurată epistolar, se va încheia ca toate celelalte, prin retragerea scriitorului, un ultim pas înapoi făcut înaintea morții. Un roman de dragoste străbătut de firul incandescent al angoasei, din care s-au păstrat doar scrisorile

lui Kafka, nu şi cele ale Milenei, care avea să moară ani mai târziu în lagărul de la Ravensbrück, acesta pare pe alocuri dialogul epistolar a două fantome îndrăgostite, despărțite de un zid impenetrabil.

„Milena, ce nume bogat şi greu, aproape imposibil de ridicat de atâta abundență, şi care la început nu prea mi-a plăcut, mi se părea că e un grec sau un roman rătăcit prin Boemia, violat de limba cehă şi trădat în accent, dar este minunat ca formă şi culoare, o femeie pe care trebuie s-o scoți pe brațe din lume sau din foc, nu ştiu, iar ea se strânge docilă şi încrezătoare în brațele tale...“ Franz Kafka, către Milena