Făpturile cugetătoare ale lui Dumnezeu, îngerii și oamenii, nu se opresc niciodată din urcușul lor duhovnicesc, ci sporesc mereu și în chip dinamic în cunoașterea lui Dumnezeu. În „vasul de lut”1 al trupului său, monahul își lucrează mântuirea ca și cum ar fi un înger pe pământ. Căci, după cum spunea Domnul, „la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer”2. Sfântul Grigorie Sinaitul vorbește despre veșnica sporire dinamică a îngerilor și a celor mântuiți. Aceștia nu contenesc niciodată să crească de la o plinătate la o altă plinătate și mai mare a harului și a desăvârșirii vieții în Dumnezeu3. Duhurile cerești sunt „slugile Sale”, sunt „pară de foc”4. Ele sunt pline de Duhul Sfânt și au ca și trăsătură caracteristică iuțimea Sa fulgerătoare, fiind rânduite de Dumnezeu ca să slujească „pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii”5. Atunci când ajunge la desăvârșire și la asemănarea cu Dumnezeu, omul devine și el duh, slujind la mântuirea fraților lui și a întregii lumi prin rugăciunea sa de mijlocire pentru întregul Adam. La fel cum Domnul Și-a vădit smerenia absolută luând chip de rob și nu a trăit pentru Sine, tot așa și îngerii și sfinții Lui sunt cu totul lipsiți de egoism și trăiesc doar pentru voia Sa cea mare și desăvârșită. Astfel, în îngeri și în sfinți putem observa o unitate a vieții și a duhului. Singura lor preocupare este slăvirea lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor. Sfinții ard de tânjirea după Dumnezeu și de iubirea Sa. Și în cazul monahului, sporirea lui duhovnicească este dată de măsura dorinței cu care stă înaintea Domnului zi de zi. Heruvimii „cei cu ochi mulți” absorb slava lui Dumnezeu prin toți porii ființei lor. Ei Îi înapoiază Domnului această slavă printr-o mișcare în cerc, dinamică și veșnică. Așijderea, monahul care ajunge la starea de sfințenie absoarbe slava lui Dumnezeu cu toate puterile ființei sale și izbutește să-I întoarcă Domnului această slavă pe măsura recunoștinței lui. Ochii îngerilor sunt mereu ațintiți la Chipul Făcătorului lor, iar atunci când monahul este trezvitor, ochii lui trupești izvorăsc lacrimi, în vreme ce ochii lui duhovnicești sunt îndreptați către Domnul, singurul de la Care așteaptă ajutor. Prin trezvie, inima monahului devine toată ochi și urechi, gata să prindă și să înțeleagă sfânta Lui voie. Asemenea îngerilor, și el împlinește grabnic ascultarea rânduită lui de către Dumnezeu, aducându-I neîncetat slavă.