Adam și Eva au născut doi fii, pe Cain și Abel. În Abel a precumpănit harul ce rămăsese în părinții săi și el a urmat calea dreptății și a fricii lui Dumnezeu. În Cain însă s-a învârtoșat puterea căderii celor întâi zidiți. Astfel, Cain s-a sălbăticit ca o fiară și l-a ucis pe fratele său Abel. Din acești doi frați au izvorât două șuvoaie de-a lungul istoriei neamului omenesc: șuvoiul drepților, în cugetul cărora încă mai pâlpâia amintirea luminii harului primului rai și care se sârguiau să ducă o viață plăcută lui Dumnezeu; și apoi șuvoiul uriașilor, adică al celor în care patimile luaseră proporții colosale și care se înstrăinaseră de legământul lui Dumnezeu. Dumnezeu Și-a pregătit calea în chip prorocesc prin șuvoiul celor drepți. Din când în când, Domnul le-a dat descoperiri și cuvinte de foc, pe care ei le-au făcut cunoscute generației lor, pentru ca să nu piară evlavia de pe pământ. Dumnezeu Își avea privirea ațintită asupra lor, să vadă „de este cel ce înțelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu”1, de „este cel ce face bine” în chip desăvârșit și unic. Și acel om s-a aflat în persoana Preasfintei Fecioare Maria. Maica Domnului a fost rodul rugăciunii Sfinților și Drepților Ioachim și Ana. Zămislirea ei nu a fost fără de sămânță, însă a fost fără patimă, din sămânța neprihănită a lui Ioachim2. Fecioara Maria a fost plină de har din clipa nașterii sale, căci a însumat în persoana ei sfințenia tuturor generațiilor de până la ea. De la o vârstă fragedă a fost afierosită Domnului la Templu, unde a dus o viață isihastă, petrecând în rugăciune și în cercetarea Scripturilor.