*

Căuta un cuțit. Lung ca o lance. Cu o întrebuințare aparte. Din niște ștergare mari cât cearceafurile scotea o pâine. Și ea uriașă, rumenită la cuptorul din curte. Din grâu puțin, din tărâțe amestecate. Și, din când în când, îmbunătățită și cu câțiva cartofi de la slovacii din susul muntelui. Rotundă pâinea, cât roata de car. Bunica și-o sprijinea pe burtă. Și cu cuțitul lung și ascuns bine de ochii copiilor tăia o felie. O începea de la capătul cel mai îndepărtat, care se afla cam la o jumătate de metru de trupul ei. Și înainta cu cuțitul spre burtă, până când desprindea felia. Apoi punea pâinea la loc în ștergare. Nu era pentru oricine, era pentru copii. Și trebuia să țină o săptămână.

*

Ne-am ales prin experiența emigrației cu un mare câștig: ni s-a luat o perdea de pe ochi și am înțeles cu un ceas mai devreme că nu tot ce zboară se mănâncă. (Monica Săvulescu Voudouri)

Ușor de citit, greu de lăsat din mâini până la ultima filă, această carte continuă să te bântuie multă vreme și după închiderea ultimei coperte. Lucrurile nu stau mereu așa cum am fost învățați ori cum ne imaginăm. (Alina Hucai)

Un roman al rememorării nostalgice ne propune Monica Săvulescu Voudouri, o carte a unor destine risipite, dar care se întorc, prin pana autoarei, la rosturile existenței. Metafora feliei de pâine coapte de bunică în fiecare săptămână nu ține doar de amintirea idilică a copilăriei silvane, ci și de asumarea parcursului vieții, așa cum a fost. „Fixate” de tablourile din Edenul Silvaniei ale lui Flavius Lucăcel, rândurile volumului de față ne conving și că rătăcirea e doar o stare intermediară: locul nașterii poate fi începutul și sfârșitul înțelegerii rostului. Și nu numai pentru cei născuți în Țara Silvaniei, parte a Transilvaniei. (Daniel Săuca)