Pe înălțimea acestui catafalc, prag al veșniciei, și-a luat somnul etern un om, un nume, o carieră, o personalitate. Omul, fermecător prin înfățișare, bun din fire, drept prin caracter, a știut să mângâie la durere, să sprijine la necaz. Un nume: Mircea Tomescu! Cine nu s-a simțit mândru rostindu-l? Cine nu l-a admirat şi cine nu i-a căutat apropierea? Aflat pe plăci de marmură, înscris cu caractere de aur pe coperte de cărți, în aule universitare, a fost unul din cele mai strălucite nume care au figurat în anuarele armatei. O carieră: a fost militar şi el ca toți ceilalți, a purtat uniformă. Şi el, ca toți ceilalți, și-a obținut gradele cu aceeaşi încetineală birocratică ce a caracterizat evoluția ierarhiei militare după război. Dar el nu și-a purtat gradele pe umeri sau la chipiu. De tânăr locotenent, a purtat pe frunte steaua de general. La gradul de căpitan era sfetnic la vlăstarul regal. Iar la gradul de maior a stat la sfat cu conducerea țării. Era poreclit „Rege”, a trăit în anturaj regal. A fost prinț al gândirii, magister la catedrele universitare şi tribun în apărarea drepturilor subalternilor săi. O personalitate… şi aici am arătat toată complexa sa competență, înclinația către profesorat, darul vorbirii, darul scrisului, darul înaltului concept şi al pătrunderii lucrurilor în esența lor, în orice domeniu. (Gheorghe Magherescu)

Nu pretind şi n-am pretins niciodată că am realizat ceva pentru că m-am angajat în acțiuni care depășeau puterile mele, dar pretind că, prin curajul pe care l-am avut atunci, mi-am câştigat dreptul de a scrie şi acum, eliberat cu totul de povara acelor numeroase prejudecăți care au ținut întotdeauna lumina sub obroc şi au mistificat istoria. Le văd şi astăzi în fața mea, țanțoșe şi ipocrite, spunându-mi: „Despre morți nu se vorbeşte decât bine sau deloc.” Dar alături de ele îl văd pe cititor, pe omul de mâine sau de mai târziu care ar vrea şi el să știe ce a fost odată prin țara asta şi ce fel de oameni au condus-o. Și în ochii acelui om pe care mi-l închipuiesc citesc întrebarea: „Cum, atunci totul era bine? Oamenii care au murit erau atât de perfecți? N-au făcut nimic rău?” Din respect şi din iubire pentru acest om, arăt toate păcatele unei lumi care, deşi a murit, totuşi a existat, şi urmașii ei au dreptul s-o cunoască așa cum a fost, nu cum ar fi trebuit să fie. Chiar dacă aceste pagini nu vor fi citite decât de un singur om, şi acela, fiind om, prețuiește mai mult decât o mie de prejudecăți. (Mircea Tomescu)