“Volumul III al Destinului omenirii ne aduce înaintea conștiinței un altfel de Negulescu: preocupat de condiția științelor umaniste, conștient că adicția discursurilor politice de „viața națională” a civilizațiilor poate sugera „primejdii ascunse”, lucid înaintea conflictului disciplinar dintre științe care încep să fie mai degrabă narațiuni competitive asupra evoluției ființei în spațiu social decât instrumente care pot îmbunătății calitatea vieții, filosoful român privește către spațiul francez. Un curs ținut de Lucien Febvre îl cucerește, pentru abilitatea filosofului francez de a observa istoria civilizației din perspectiva unor noi organizări, unde organizările sunt negocieri, „noi alianțe”, încercări de a recupera „personalitatea” ființei umane. Cumva, și Negulescu va căuta în spațiul românesc ceea ce orice occidental serios caută deja de câteva decenii: consecințele reorientării lui homo faber, care produc o primă criza civilizațională: dispariția meșteșugurilor, adicția de tehnologie, iluzia unui progres care de la un punct încolo pare că e „lipsit de orice valoare hedonică”. “ Oana Şerban