Istoria Bisericească Universală, Vol. II, partea I. Bisericile eterodoxe vechi orientale de la început până astăzi

Expresia „Biserici Vechi Orientale” se referă la comunitățile creștine formate în perioada apostolică sau post-apostolică și răspândite la început în Orient, respectiv la marginea sau chiar dincolo de granițele răsăritene ale Imperiului Roman, apoi ale Imperiului Bizantin.

Aceste comunități creștine se mai numesc și „biserici ne-calcedoniene”, pentru că ele s-au separat de Biserica Ortodoxă după Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, pe care l-au respins.

Cel mai adesea însă aceste comunități au fost denumite în trecut „biserici monofizite”, pentru că au adoptat doctrina despre o singură natură a Mântuitorului Iisus Hristos, învățătură condamnată la Calcedon, de aceea, din perspectiva Bisericii Ortodoxe celei una, ele sunt eterodoxe.

Prin această precizare se înțelege că în acest volum nu folosim expresia de Biserică în sens eclesiologic, respectiv în sensul că am considera aceste comunități biserici depline precum Biserica Ortodoxă, ci folosim această expresie numai în sens istoric, pentru a le denumi așa cum se definesc ele însele și, în plus, așa cum sunt desemnate de istoriografia generală.

În categoria Bisericilor ne-calcedoniene sunt prezentate în acest volum următoarele șase comunități creștine vechi orientale: Biserica Ortodoxă Coptă, Biserica Siriacă a Antiohiei, Biserica Apostolică Armeană, Biserica Siriană Malankara, Biserica Etiopiană Tewahedo și Biserica Eritreeană Tewahedo.