O carte, asemenea unei scrisori, spunea Orhan Pamuk într-un roman de excepție – Mă Numesc Roșu – nu comunică doar prin cuvinte. Poți intra în dialog cu ea atingându-i paginile, răsfoindu-le, chiar mirosindu-le. Cu o carte de istorie situația este și mai complicată pentru că, spre deosebire de un roman, vocea din spatele cuvintelor nu este numai a autorului, ci și a nenumăratelor personaje care apar, mai des sau mai rar, în paginile lucrării în cauză. Iar a transforma voci disparate într-un „cor”, care să ofere cititorilor o privire coerentă asupra unei perioade din trecut constituie o provocare nu tocmai ușor de depășit. Dificultatea este cu atât mai mare când subiectul ales și regiunea în discuție par să fie foarte exotice…

S-ar putea pune întrebarea de ce o carte cu un asemenea subiect ar interesa pe un pasionat de istorie din România? Răspunsul poate conține o multitudine de argumente, dar am să mă limitez la două: analizând felul în care morlacii au reușit să supraviețuiască și să își păstreze identitatea la hotarul dintre imperii putem înțelege ceva mai bine și istoria medievală românească. În plus, nenumăratele situații – unele foarte spectaculoase sau contradictorii – cuprinse de documentele aduse în discuție ne arată, dacă mai era nevoie, că o pagină interesantă de istorie poate fi scrisă nu numai despre Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Andrea Gritti sau Suleyman Magnificul, ci și despre Milja Popović, Hector Pasqualigo, Gregor Radiech, Filippo Bragadin sau eminul otoman din Skradin. Fără a se revendica explicit de la școala microistoriei, cartea Danei Caciur ne oferă o cale de înțelegere a felului în care personaje „mărunte” au influențat, de multe ori decisiv politica „marilor actori” precum sultanul și marele vizir sau dogele și Senatul Veneției.

8 august 2023
Ovidiu Cristea

Termenul de morlac, cel mai adesea un exonim, desemnează o populație care locuiește în teritoriile rurale ale Dalmației venețiene continentale. În decursul secolelor al XIV-lea, al XV-lea și al XVI-lea, morlacii erau cel mai adesea identificați prin prisma activităților pe care le desfășurau. Ei apar în documente fiind: păstori, negustori, soldați, răufăcători sau imigranți. Fie că sunt atestați fiind implicați în una dintre aceste activități sau mai multe dintre ele, de cele mai multe ori morlacii sunt menționați de surse ca venind din afara Dalmației, din teritoriile croate (în nord) și bosniace integrate Imperiului Otoman. Cum cercetarea noastră s-a concentrat pe tipologia activităților în care s-au manifestat morlacii și cum ne-au lipsit sursele relevante referitoare la formele de auto-definire am ales ca metodologic să cercetăm istoria morlacilor ca o populație identificată pe criterii sociale reunite sub acest exonim venețian de morlac.
Astfel, explorând și analizând surse venețiene inedite am reconstruit un portret al morlacilor ce evidențiază complexitatea stilului lor de viață, dar mai ales, reacțiile pe care le provoacă în mediile care le atestă prezența. De aceea, această carte trebuie înțeleasă ca un argument în favoarea scrierii unei istorii a morlacilor, a comunităților vlahe din nord-vestul Peninsulei Balcanice, prin prisma evenimentelor în care au fost implicați și fără a avea ca obiectiv principal definirea lor etnică.
Dan Caciur-Andreescu

Dana Caciur-Andreescu este cercetător științific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române. În cercetarea pe care o desfășoară urmărește rolul jucat de agenții mai puțin vizibili ai colaborării și coexistenței în zonele de graniță dintre Stato da Mar venețian și Imperiul Otoman. Autoarea a obținut titlul de doctor în istorie la Universitatea din București și a desfășurat numeroase stagii de cercetare în arhive din Italia, Austria și Croația.