Din vremurile în care Biserica şi-a modelat ierarhia guvernamentală pentru a se conforma structurii Imperiului Roman târziu, constituţia ei a fost monarhică. Timp de secole constituţia Bisericii nu a fost supusă unei analize serioase. Oricum, în timpul secolului al XI‑lea, rolul propriu‑zis pe care Biserica îl are în societate a devenit un subiect de dezbateri intense, generând o vastă literatură de tratate polemice înverşunate, iar drepturile şi datoriile Papei au început să fie examinate cu o atenţie nemaiîntâlnită.

Deşi Biserica timpurie a împrumutat structura din statul secular, guvernarea eclesiastică este în mod particular importantă pentru orice studiu asupra gândirii constituţionale medievale, întrucât regatele seculare au început să adopte practicile guvernamentale ale Bisericii în Evul Mediu clasic. Ulterior, relaţia dintre Biserică şi stat a devenit chinuită şi complexă. Rolul Bisericii în societate s-a schimbat dramatic între secolele al VIII‑lea şi al XIII‑lea. În secolul al VIII‑lea Biserica era, în linii mari, subordonată prinţilor seculari. Organizarea ei se centra în jurul regelui şi al episcopilor. În secolul al XIII‑lea, Biserica a devenit independentă de puterea seculară, dar a ajuns subordonată episcopului Romei. Avea propriul său sistem juridic, o organizare juridică sofisticată şi o complicată reţea de relaţii printre membrii ierarhiei eclesiastice. Mulţi chiar au afirmat că Biserica avea dreptul să exercite o autoritate temporală. (din „Introducere”)