Generaţia interbelică a istoricilor antichităţii a reuşit într‑un mod neegalat de atunci să lege cercetarea siturilor greceşti şi romane din Dobrogea de cercetarea europeană la nivelul cel mai înalt. De la sfârşitul anilor ‘40 a urmat un proces de izolare, de repliere spre un provincialism ale cărui urme sunt şi astăzi pregnante în mediul academic şi universitar românesc. Instituţiile‑cheie în cercetare, precum Academia Română şi universităţile, au suferit un declin poate ireversibil, activitatea lor fiind coordonată în acea epocă de istoricii de partid, altele, precum Accademia di Romania de la Roma, au fost închise, astfel că perspectivele acelei perioade erau destul de limitate pentru cariera unui tânăr iubitor de cultură şi civilizaţie greacă. Salvarea acestei generaţii postbelice a venit de la câţiva pasionaţi şi erudiţi care au supravieţuit epurărilor staliniste. La Bucureşti rolul principal în păstrarea legăturii cu vechea şcoală l-au avut, printre alţii, profesorii Dionisie M. Pippidi şi Radu Vulpe, primul cu o carieră deja în filologie clasică, al doilea cu o cunoaştere exemplară a activităţii de teren, a textelor antice şi a inscripţiilor din spaţiul dintre Dunăre şi mare. Cei doi au fost cei care l-au îndrumat la început pe Petre Alexandrescu, cel care mai târziu s-a străduit în chipul cel mai hotărât să readucă cercetarea arheologică românească acolo unde o lăsaseră Vasile Pârvan şi elevii săi, respectiv alături de tradiţia marilor şcoli de arheologie clasică din Europa. (din „Introducere”)