Andrei Breabăn nu reconstituie și nici nu descrie în cartea sa, ci, cu spusa lui Gala Galaction, recheamă trecutul; Cetatea Albă, unul dintre cele mai mari porturi la Marea Neagră după Caffa, unde „tătari, genovezi, venețieni, traci, greci, armeni, evrei și tot felul de alte neamuri trăiau în bună înțelegere cu moldovenii, care formau marea majoritate a orașului”, Chilia, căreia „cei din vechime” îi spuneau „Gura Lupului”, spectacolul caravanelor de mărfuri, de la Cetatea Albă spre Lvov, cum e aceea a lui Gică al lui Chioru, masa la un negustor din Kalamița, care „pune să se taie în cinstea venirii lor doi porci și doi viței de un an; după ce îi frige în curte, la jar, aduce la masă un vin roșu și gustos, proaspăt scos de la zămnicele împărătești”, tablouri impresionante de epocă, cum e acela al lui Iancu de Hunedoara lângă Ștefan al Moldovei desenate, în emoție autentică, bine strunită însă, dar, mai cu seamă, portretele bine făcute, păstrând detaliul psihologic și culoarea epocii, fiind un adevărat vehicul al acesteia: se rețin, în această ordine, portretele starețului de la Mănăstirea Zografu, al lui Vlad Drago, fratele de cruce al lui Ştefan ori al Doamnei Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, venind, în proza lui Andrei Breabăn, cu imaginea dintr-un celebru poem: Cetatea Neamțului e, aici, castelul lui Iancu de Hunedoara. Ioan Holban