1. CUM SUNT ALCĂTUIȚI DINȚII NOȘTRI?

• Dintele, oricare ar fi forma sa, este alcătuit din două părți: o coroană și o rădăcină.

Coroana, parte „extra osoasă”. Este acoperită de un țesut foarte dur, compus în proporție de 95% din materii minerale (fosfați, carbonați etc...) și din 5% materii organice. Acest țesut este numit smalț. Este incolor și lasă să se vadă colorația ivoriului sau a dentinei, care constituie masa dintelui, subiacentă.

Interiorul dintelui este, într-adevăr, alcătuit din acest țesut, mult mai puțin dur decâtsmalțul și care conține doar 75% de materie minerală pentru 25% de materii organice.

Ivoriul (sau dentina) este format, ca și osul, din canale foarte fine, cu rol de conducte ale fibrilelor provenite din măduva spinării.

Desigur, ivoriul reprezintă corpul dintelui și materia care constituie nu doar coroana, ci și rădăcinile.

Cu toate acestea, partea înrădăcinată a dintelui (intra-osoasă) este acoperită de cement, de la col până la orificiul apical.

Acest cement este o substanță galbenă, netransparentă, conținând multe substanțe organice, și din acest motiv, mult mai puțin dură decât ivoriul și smalțul.

În fine, centrul dintelui înrădăcinat este alcătuit dintr-o pulpă, țesut conjunctiv foarte bogat inervat și vascularizat.

Vasele de sânge (venule și arteriole) penetrează în pulpă prin orificiul apical (vârful rădăcinii).

Nervii urmează aceeași cale; iar sistemul se ramifică și se prelungește până la micile canalicule osoase ale dentinei.

• Trebuie să reținem că pulpa este un țesut care prezintă la periferia sa un strat de celule specializate care secretă dentină (ivoriu sau fildeș).

Vom vedea mai departe care este interesul pentru aceste „glande de dentină”.

O altă observație pe care o facem, care prezintă același interes, este că cementul este, de asemenea, locul anatomic al unei vascularizări și nutriții intense a dintelui.

Altfel spus, dintele se naște și crește, își întreține țesuturile și se apără împotriva tuturor agresiunilor grație pulpei sale „secretoare” și a cementului său „hrănitor”.

• Unirea dintre osul maxilarului și dinte se face prin cement și un ligament care menține cu soliditate acest ansamblu în alveola dentară (gingie).

Distrugerile parțiale ale acestui ansamblu „cement-ligament” (un fel de articulație fixă) antrenează ceea ce se numește artrita dentară (care rezultă din acidificarea țesuturilor și a deplasării mineralelor, ca pentru celelalte articulații ale scheletului).

Dinții atinși de artrita dentară sunt, bineînțeles, dureroși, șiei se mișcă în alveolele lor (gingiile se retractează și dinții pot cădea spontan, așa cum se întâmplă câteodată, la bătrâni).

• Am putea compara dintele cu un animal nevertebrat care-și construiește singur carapacea pornind de la activitățile pulpei sale, care asigură direcția nervoasă a construcției osoase și elementele nutritive (provenite din alimentație) necesare acestei construcții.

Sărurile de calciu, și alte săruri, eliberate în intestin, pornind de la alimentele crude, trec în sânge; și de acolo vor contribui la formarea oaselor și a dinților.

• Elementele „fixatoare” ale acestor săruri sunt hormonii paratiroidieni (care reglează proporția de calciu din sânge)și vitaminele D (liposolubile) care se găsesc atât în uleiul de pește și alți corpi grași: unt de vară, ouă de găină, cât și în ovăz și ciuperci. Să cităm aici și soarele care, prin fotonii săi, activează provitaminele D.
• Inamicii dinților, din acest punct de vedere, sunt excitațiile tiroidiene care epuizează glandele paratiroide; pregătirea alimentelor cu ajutorul focului care arde și carbonizează corpii grași (frigere) și carența solară (viață sedentară).

1. PUSEELE EVOLUTIVE ALE DINȚILOR

Omul adult are 32 de dinți (16 pe fiecare maxilar). Cu toate acestea, el este „difiodont”, adică are două dentiții succesive. Prima dentiție cuprinde 20 de dinți (numiți dinți de lapte). Acest puseu se realizează între luna a 6-a și a 26-a. Această dentiție subzistă până la vârsta de 6 ani (când apare primul molar definitiv), iar din acest moment cea de-a doua dentiție începe să se stabilească (în jurul vârstei de 12 ani apare al doilea molar definitiv, moment care marchează sfârșitul celui de-al doilea puseu).

• Bebelușilor (către vârsta de 3 luni) încep să li se congestioneze gingiile; iar către 6 luni apar incisivii inferiori. Este începutul primului puseu dentar.
• Începând de la 18 ani (și foarte adesea între 20 și 30 de ani) apare ultimul molar (cea de-a doua dentiție). Estevorba de „măseaua de minte”. În fine, în circumstanțe excepționale am văzut o amorsare a unei a treia dentiții la anumiți bătrâni, care au trăit foarte sănătos întreaga lor viață.
• Tulburările legate de erupția dinților la bebeluș sunt legate de rahitism (proastă calcifiere osoasă). O întârziere dincolo de vârsta de 12 luni este un semn de alarmă. Alăptarea la sân favorizează erupția dentară. Îngrijirile bebelușului în lipsa acesteia constau într-o alimentație cu lapte de capră crud (lapte din brânză de capră), cu sucuri de legume verzi și cu gălbenușuri de ou crude, pe lângă băile de soare progresive (prin sticla ferestrei când timpul este rece).
• Accidentele primei dentiții sunt reprezentate de o ușoară creștere a temperaturii, un somn agitat, stare de iritare, plâns, și o salivație abundentă. Câteodată se observă lăcrimări, o scurgere apoasă din nas, obrajii roșii și ganglionii ușor inflamați. În fine, dar mult mai rar, anumiți bebeluși fac crize de astm, tulburări digestive (diaree, vomă) sau erupții cutanate (eczemă).
• Accidentele celei de-a doua dentiții sunt mai puțin frecvente. Cu toate acestea, anumiți dinți de lapte infectați (cariați) pot contamina alveola și pot genera formarea unui chist.
• Pe de altă parte, acest al doilea puseu dentar este adesea stânjenit de creșterea mai lentă a maxilarului, ceea ce antrenează o proastă poziționare a dinților sau o încălecare a acestora. În această situație se recomandă „aparatele dentare”, dar experiența arată că ele sunt complet inutile, și că dinții se repoziționează ei înșiși odată ce creșterea s-a terminat.
• Accidentele cele mai grave sunt cele care survin la apariția măselelor de minte inferioare (la vârsta adultă). Locul acestora este adesea limitat. Ele cresc dificil, sau din cauza mucoasei gingivale prea groase care le acoperă, sau a unei incluziuni forțate.
• Simptomele sunt: dureri, inflamație, adenopatie, dificultate în deschiderea gurii, apoi supurații, febră și abces.
• Orice măsea de minte dureroasă inclusă și orice dinte în erupție într-un ax anormal, trebuie scoasă.

N.B. – Măseaua de minte superioară apare, în general, fără dificultate.