Culoarea, la Eminescu, reprezintă un mijloc de a potenţa pictura poeziei şi de a împrospăta ideea poetică, de a o face să funcționeze într-un angrenaj stilistic de o complexitate fără precedent. Intensitatea culorii este accentuată tocmai prin natura ei simbolică și datorită poziționării în vecinătatea altor cuvinte, aparent incompatibile, din punct de vedere semantic, care întrerup vremelnic armonia versului, dar care, în plan imagistic, stau sub același raport, al plasticității. Cromatica textului este vie, textul se potențează semantic prin culoare, care, la rândul său, devine un mijloc prin care poetul oferă dimensiuni noi cuvântului. Astfel, se face trecerea de la lexemele cromatice la ceea ce numim limbaj cromatic. Arta cuvântului la Eminescu constă în capacitatea poetului de a colora ideea poetică și, concomitent, peisajul, prin asocieri și contraste neobișnuite.