Lucrarea Părintelui Lector universitar doctor Călin Ioan Dușe, cu titlul: Imperiul Roman și creștinismul în secolul I, se înscrie în aria preocupărilor autorului de a evidenția legătura dintre Imperiul Roman și instalarea creștinismului în lume. Creştinismul s-a răspândit mai ales datorită condiţiilor oferite de Imperiul Roman, iar cei care au propovăduit noua învăţătură în primele secole ale erei creştine au beneficiat de protecţia oferită de administraţia romană, dar şi de infrastructura Imperiului.

Totul a pornit în anii primului secol al erei creştine, odată cu învăţăturile lui Iisus din Nazaret şi răspândirea acestora în tot Imperiul Roman, întins la acea vreme pe trei continente.

Inițial, creştinismul nu părea să aibă vreo şansă în lumea romană, având în vedere că adepţii săi erau priviţi, iniţial, ca o sectă ciudată, despre care au apărut multe prejudecăţi. Creştinii erau consideraţi bizari, chiar periculoşi având în vedere că nu erau dispuşi să adopte cultul împăratului şi se eschivau de la serviciul militar.

Tocmai de aceea, cu diferite ocazii, împotriva lor au fost lansate persecuţii violente. Cu toate acestea, creştinismul s-a răspândit şi chiar a biruit reuşind să se impună ca religie oficială a Imperiului. Se poate spune că Imperiul Roman prin structura şi facilităţile sale au dus la răspândirea creştinismului, chiar şi prin persecuţii.

În primul capitol intitulat „Scurtă istorie a Imperiului Roman”, autorul elaborează o periodizare a istoriei Romei antice, trasând principalele epoci ale istoriei statului roman (epoca Regalității, epoca Republicii romane, epoca Principatului și a Dominatului) prezentând și scurte biografii ale membrilor primelor dinastii romane.

Capitolul al II-lea tratează într-o manieră sintetică cele mai importante instituții și magistraturi ale Romei antice. Acestea au stat la baza dezvoltării și extinderii uimitoare a Imperiului Roman, care a dominat lumea timp de mai multe secole. Magistraturile erau variate, precis ierarhizate, fiecare având fiecare un regim propriu, bine diferenţiat. Întreg sistemul era astfel constituit încât să prevină orice veleitate de putere personală. Magistratul, ales al poporului, nu era decât reprezentantul acestuia pentru a acţiona în numele său şi trebuia adesea să dea socoteală la eliberarea sa din funcţie. În timpul mandatului, magistraţii beneficiau de o oarecare imunitate şi toţi cetăţenii le datorau respect deoarece ei constituiau simbolul suveranităţii poporului roman (maiestas).

Capitolul al III-lea este dedicat „Culturii, filosofiei și religiei romane”, care constituie adevărați piloni ai dezvoltării societății romane, în ansamblul ei. O atenție deosebită a fost acordată educației, care în Imperiul Roman era orientată în sens practic, în scopul integrării tinerilor în viața colectivității și în sensul de a ști cum să-și exercite drepturile și îndatoririle.

Deși structura mentală a romanilor refuza speculațiile considerate prea abstracte și lipsite de orice valoare, totuși, autorul subliniază că stoicismul a fost singurul curent filosofic, care a reușit să satisfacă întrucâtva valențele caracterului roman.

Cât privește religia, aceasta nu a dobândit niciodată o formă stabilă. Începând din secolul al II-lea î.Hr. au început să pătrundă la Roma unele curente filosofice și religioase străine, dar nici acestea, după cum nici divinitățile oficiale nu au reușit să răspundă problemelor cu care se confrunta mare majoritate a locuitorilor. Ca atare, s-a instalat o neîncredere în ceea ce privește aceste culte sau curente, fie filosofice, fie religioase.

Capitolul al IV-lea prezintă principalele momente ale apariției și răspândirii creștinismului. Autorul prezintă situația în care se afla lumea la momentul apariției creștinismului, iar apoi evocă cele mai reprezentative personalități (Sfântul Ioan Botezătorul Iisus Hristos, Sfântul Apostol Pavel), care au marcat răspândirea sa în lume.

„Creștinismul în secolul I” este tema abordată în capitolul al V-lea. Se prezintă ascensiunea creștinismului în câteva din cele mai importante orașe ale Imperiului (Roma, Antiohia, Corint), dar sunt amintite și primele erezii ale acestei perioade.

Ultimul capitol, al VI-lea, este o evocare a vieții și activității principalilor „Părinți ai secolului I”, Părinții Apostolici, care prin scrierile lor au pus bazele literaturii patristice, aducând, totodată, și primele contribuții la fixarea învățăturilor de credință creștine.

La sfârșit, autorul a adăugat câteva anexe și un glosar de termeni romani.

În concluzie, apreciem faptul că lucrarea Părintelui Lector Călin Ioan Dușe oferă o sinteză și o sistematizare pragmatică a ideilor abordate și este elaborată ținând cont de actualitatea bibliografiei de specialitate și de rigorile metodologice actuale. Conținutul științific al lucrării este substanțial. De asemenea, lucrarea este bine structurată. Autorul formulează ideile într-o manieră clară și concisă. Concluziile lucrării concordă cu obiectivele acesteia.