„Eugen Bunaru – un poet de seamă al literaturii, un conducător de Cenaclu despre care se scrie mereu, un autor care îşi are locul important în Istoriile literare [ …] Dacă punem în cumpănă istoriile literaturii cu istoriile vieţii literare, vom observa că despre «viaţa literară» s-a scris puţin şi … pe sărite. Citesc cartea pe care mi-a trimis-o şi observ că nimeni n-a scris mai atent decât el despre viaţa literară din Timişoara în ultimele decenii. Sau… mai limpede: despre viaţa literară pe care am trăit-o şi aproape am uitat-o. Despre personajele… care au fost alături de noi: poate că unele au supravieţuit datorită lor. Sau care, deşi au fost ani în şir alături de noi, nu le-am cunoscut. Cum n-am cunoscut oraşul. […] În nici una dintre întâlnirile sale de „cenaclu”, de dialog, Eugen Bunaru nu este un star, nu trăieşte un destin de excepţie. El poate fi şi trebuie să fie prieten. Starea de prietenie „se trăieşte” şi în paginile pe care le scrie despre profesorii săi, de colegii şi de cenacliştii săi. Dar cele mai frumoase pagini sunt cele despre întâlnirea cu Viorel Marineasa – despre felul în care şi-au asumat un „destin cultural timişorean”. Despre şcolile, instituţiile pe care le-au traversat. Despre Cenaclurile pe care le-au condus. Ce au învăţat unul de la celălalt […] El a adăugat poeziei nu pamfletul politic, ci dialogul recuperator: zecile de interviuri publicate mai ales în Orizont pun în valoare un convorbitor cald, solidar generaţiei sale, poeţilor şi prozatorilor alături de care a fost prin cenacluri şi prin subteranele boemei: cărora le-a rămas un admirabil aliat […] Pagini memorabile despre Profesori, pagini pline de căldură despre cei care trăiesc/scriu la doi paşi de el…

CORNEL UNGUREANU