şi mângâi tăcută

cuvintele verii din inima mea.

Unele-s muguri,

altele,

pline de floare

sau numai smerite seminţe,

peste care

timpul nepăsător şi sălbatic

revarsă maree de iarbă albastră.

Ileana Urcan practică în volumul Scrisori din Pavilionul Privighetorilor o poezie discretă, descriptivă, în care micile naraţiuni lirice compun împreună un tablou în continuă transformare. Natura este redimensionată printr-o anima ce filtrează totul.

Dar ceea ce rezultă şi apare transpus în texte precum Străinul, Anamorfoză, Pygmalion, Fantasia sau Femeia-Fluture nu conţine nimic desuet pentru că nu există acea exaltare specific romantică. E ca şi cum o inimă şi-ar reduce în mod deliberat bătăile.

Şerban AXINTE