„Jocul este și expresie a strălucirilor luminii pe apele realității create. A splendorii creației, altfel spus. Față de care suntem din ce în ce mai orbi. Despre aceste două înțelesuri ale jocului îmi pare că este vorba în poezia dnei Ana Barbu. Poezie imnică, de trăire, laudă și îmbucurare față de splendoarea lumii. Firul de grâu, sămânța, norul, pasărea, lumina, mana, lacrima, îngerul, cerul, florile, anotimpurile, inima, roua, suspinele, alcătuiesc «recuzita» acestui lirism franciscan. Fiecare dintre elemente este parcă atins cu degete de grație, cu spaimă de a nu fi clintit din loc. Este o inocență argheziană în această celebrare a măruntului ca mesaj al strălucirii divine. Fiorul religios al acestei poezii vine nu doar din vocabularul liric (cruce, miluire, cuvântul, întrupare), ci tocmai din naturalețea trăirii.”