Rețeta lui Ruba nu se bizuie pe fardarea jovială a tristeții, pe mascarea melancoliei
printr-o scriitură fățarnică, de contrast. El nu tricotează pe față frivolități pentru a obține pe
dos angoase. El împinge, pur și simplu, frivolitățile în criză dramatică, le exaltă până când
acestea se deconspiră ca traume ori anxietăți. Lejeritatea dicțiunii devine, astfel, un lift
manevrat de însăși vocația (ascunsă cât se poate) a pathos-ului. (…) Ruba, ce-i drept, a tot
încercat să se strecoare afară și s-o șteargă englezește din propriile poeme, știind însă prea
bine că fuge înlăuntrul unei capcane existențiale, dacă nu și textuale. Se poartă el acolo ca
un libertin, dar, de fapt, trăiește sub imperative absolute, făcând, ce-i drept, figura celui mai
libertin dintre cei care trăiesc dintr-un fond de pathos. (Sau a celui mai patetic dintre
ușuratici.)

Al. Cistelecan