„Pentru prima dată în viața ei, poetul din ea nu vedea cerul nins cu puzderie de stele, urmele roșii, vineții și albastre lăsate la orizont de asfințitul soarelui și nici nu simțea ușoara răcoare a nopții, semn că toamna se apropia. Nu simțea vântul și nici nu vedea primele frunze căzând. Nimic nu mai ajungea până la ea: nici măcar roua născută din lacrimile ei de mult ce a plâns iubirea. Ca un robot scotea apă și se spăla, își spăla hainele murdare și se pregătea să-și mănânce bucata de pâine ce o mai avea. Se afla între două tărâmuri: murea încet într-o lume a idealului, a perfecțiunii, a nevoii de absolut, a visului, a dorului de a fi înger și se năștea dureros până la a muri din nou într-o lume materială, rapace, hidoasă, o lume ce semăna cu una din picturile bolnave ale lui Goya. Putea face Dumnezeu un miracol cu ea și să împace în sufletul ei însetat de absolut cele două lumi!? Să devină un vers de-al lui Nichita Stănescu viața ei: ...două culori.../una foarte de sus/ alta foarte de jos/ amestecându-se... și să-i dea voie nemuririi să mai trăiască în ea viețuind printre muritori...”