Istoria oficială devenea tot mai mult cea prezentată în cinematografe, în concordanţă cu manualele de istorie triumfalistă după care învăţau în şcoală aspiranţii la un loc de student la istorie. Fenomenul a fost vizibil în cea mai mare parte a anilor regimului trecut.

Filmul istoric de ficţiune, în diversele sale variante, a avut un potenţial ideologic şi propagandistic uriaş din acest punct de vedere. Trecutul era mult mai facil de asimilat prin intermediul filmului decât prin cel al lecturii. Informaţia transmisă prin mijlocirea peliculei, cuplată cu imagine, muzică, costume şi în general cu ambianţa creată în cinematograf era mai uşor de acceptat şi de înţeles de omul educat la nivel mediu şi mai jos. Printre scopurile urmărite enumerăm dorinţa regimului de a controla, supraveghea şi manipula mult mai uşor o societate precum cea românească aflată într‑un ansamblu totalitar ce părea bine structurat în a doua parte a secolului trecut.

Efectele au fost teribile. Astăzi, o bună parte a generaţiilor mature ale României cunosc marile momente ale istoriei noastre naţionale prin intermediul cinematografiei, nicidecum al vreunei cărţi citite în acest sens. Printre cei care au înţeles rosturile utilizării cinematografiei ca utilaj propagandistic în scopul manipulării s-a numărat scriitorul şi scenaristul Titus Popovici, poate cel mai fin şlefuitor al mesajelor din această perspectivă. Excelent mânuitor al ideilor şi textelor, Titus Popovici a fost poate principalul responsabil al descoperirii soluţiilor ingenioase pentru a explica şi distorsiona orice evidenţă într‑un mod cât mai credibil cu putinţă. (din „Introducere”)