O umbră apărea încet-încet de nicăieri și de peste tot, acoperind Universul ca o Umbrelă întunecată... Părea o moarte după moarte, un sfârșit nou după ce, zilele trecute, un nor cenușiu, neștiut, nedorit, rod al unui experiment nuclear, ori poate al trezirii bruște a unui vulcan somnoros, se așternuse lin peste o lume care ori nu știa nimic, ori nu voia să afle ceva ce ar fi putut să-i ucidă viitorul.
Un ecou îndepărtat, o vibrație surdă, un amestec de mirare și teamă, câteva șoapte murmurate și gândul ascuns începea să încolțească. „De ce nu vine ploaia?" Este acea întrebare fără răspuns pe buzele fiecăruia, este neîmpăcarea în fața unui eșec, mai ales când nimic nu a depins de tine. Este un alt fel de liniște a tăcerii, diferă de calmul beduinului care traversează deșertul în căutarea unei picături de apă. își riscă viața cu un scop și are credința că oaza există și n-a dispărut într-un miraj al minții... Tăcerea își are și ea rostul ei, acum însă trebuie risipită, frântă de forța omului care nu are complexe, care știe ce vrea și vrea să poată totul.