Redimensionand universul spatiilor si timpurilor indepartate, aurorale, in functie de sensibilitatea imediatului, omul perioadei vechi anihileaza teama de necunoscut. O relatie delicata cu lucrurile din jur restrange perspectiva ampla si angoasanta, configurand, securizant, un univers miniatural si ospitalier. Bisericuta de lemn, movilita, paraiasul din Letopisetul... lui Neculce reveleaza un raport diminutivat tandru cu lumea din jur. Un Dumnezeu adus „acasa”, locuind printre oameni imblanzeste „cumplitele vremi” temute laitmotivic de Costin, asa cum ritualul zidirilor de manastiri si biserici vindeca spatiul de neasezare si repune divinul si umanul in comunicare naturala.

Cartea este o pledoarie pentru a ne intoarce la recitirea acestei literaturi. Izgonita din programele si manualele scolare, amenintata sa dispara si din cele universitare, pedepsita pentru tot felul de vini ce nu-i apartin si prizoniera unor prejudecati de receptare datate, literatura romana veche sufera, inainte de toate, de necitire. Mai actuala ca niciodata prin mesajul sau – dovada ca literatura contemporana ii preia temele si ii reactualizeaza atitudinile, coborand din nou in cetate –, literatura veche romaneasca iese in intampinarea cititorului de astazi cu solutia in care crede: pentru ca a fost facuta prin Cuvant, lumea poate fi vindecata tot prin el. Prin rostire, haosul se repune in ordine, timpul si spatiul isi reconfigureaza sensurile fiindca, la vechii nostri, cuvantul trebuie sa se implineasca in fapta. Pentru asta, insa, povestea intemeierilor exemplare din primele noastre secole de literatura trebuie respusa, reascultata, recitita.