Impulsul pentru scrierea acestei cărţi, precum şi un sprijin masiv – din toate punctele de vedere – a venit din partea unor prieteni germani. Am reuşit, datorită lor, să privesc mai realist statutul actual al muzicii româneşti, să-mi racordez propriile-mi perspective şi obsesii la curentele de idei europene.
Voi începe doar prin a spune că am fost crescută – justificat, dealtfel – în complexul de împrejurări al unei culturi muzicale europene relativ tânără şi izolată geografic. Sincronizarea cu occidentul (cu avangarda, în cazul perioadei de care mă ocup), dar şi manifestarea propriei originalităţi, adesea neluată în seamă de acelaşi occident: iată temele discutate şi rediscutate în România. Aceasta în ceea ce priveşte ideologia artistică. Politicul îşi are şi el locul bine stabilit, chiar dacă nu întotdeauna subliniat, într-o astfel de viziune. Izolarea impusă timp de aproape 50 de ani de comunism a determinat forme artistice specifice, de colaborare cu sistemul, dar şi de o tăcută frondă prin adoptarea unor orientări muzicale oficial interzise. Toate acestea sunt binecunoscute în întreaga cultură a fostului bloc est-european, iar similitudinile între ruşi, polonezi, unguri, est-germani şi români sunt adesea frapante. Paradoxal este faptul că, în anul 2000, am prospectat asemenea similitudini în biblioteci la Berlin, ceea ce demonstrează doar că accesul la informaţie nu s-a schimbat spectaculos în România, din 1990 încoace.
Am încercat să păstrez un ton obiectiv – este ceea ce-şi propun majoritatea autorilor într-un astfel de demers de sinteză, convinşi fiind însă de relativitatea obiectivităţii proprii. Poate că un cititor german (cartea de faţă fiind în curs de tipărire în limba germană) va simţi uneori o tentă „patriotică” mai pronunţată a expunerii, iar unul român ar putea dori mai multă elocvenţă în promovarea “specificului românesc”. Majoritatea compozitorilor citaţi în carte o vor citi-o, probabil, nu întotdeauna mulţumiţi. Este un risc asumat voluntar, odată luată hotărârea scrierii unui astfel de volum.
Trebuie precizat însă de la bun început faptul că noi toţi cei ce am colaborat aici ne situăm inevitabil într-o tradiţie muzicologică românească. Aceasta a dezvoltat o terminologie şi o perspectivă care poate apărea uneori drept stranie unui receptor occidental. Am încercat însă permanent a ne racorda şi la conceptele muzicologiei moderne, mai ales la aceea ce tratează muzica nouă: în acest sens, rămân tributară lui Hermann Danuser şi indirect lui Theodor Wiesengrund Adorno, de pildă adoptând categorii precum “modernul moderat” şi “modernul radical”, cu care cititorul român nu e în general familiarizat.
.......
Valentina SANDU-DEDIU
