La Marilena Apostu, metafora, epitetul, alegoria, adică tot ce înfrumusețează textul, fac parte dintr-o recuzită a misticului, a transcendentului. Omul e măsura lucrurilor, arta e măsura duhului care mișcă lucrurile. Toți am fost pe drumul Damascului, toți am avut posibilitatea întâlnirii cu Dumnezeu, numai că nu toți am fost atenți, nu toți am știut cu cine trebuia să ne întâlnim. Căci, până la urmă, găsești cu adevărat numai ceea ce știi că trebuie să cauți. Găsești numai ceea ce ai aflat deja. Așa este poezia Marilenei Apostu, o găsire, o regăsire în miezul misticii existenței. Mai mult, poezia Marilenei Apostu este, în ciuda aparențelor, solară, tonică, frumoasă. Dacă există o tristețe care plutește peste fiecare pagină a acestei cărți de poezie, este o tristețe care ne face bine. (ADRIAN ALUI GHEORGHE)