Acum vreo douăzeci de ani, aici, la Iași, am participat la lansarea unui volum de poezii de Liviu Mircea. Un volum excelent, după cum îmi spune memoria. După care l-am pierdut din vedere. El a plecat prin lume, vreo cinci ani în China, o perioadă în Irlanda și apoi a urmat un șir întreg de sejururi în peste o sută de țări! Ce a făcut vreme de peste douăzeci de ani? Pe scurt, cu vorbele sale, „am hoinărit, am scris, am băut și iubit…”. A făcut bine că a adăugat „am scris”. De o bucată de vreme, Liviu s-a reîntors la Cluj, dar n-a venit cu mâna goală, ci cu un amplu și excepțional volum de poezii, Mai e puțin până treci strada. Cu poemele sale ample, aluvionare și limpezi în același timp, cu imagistica explozivă și aluziile esopice, volumul ilustrează la vârf poetica optzecistă, mai precis linia „școlii ardelene” din poezia generației noastre. Nu, nu seamănă cu Ion Mureșan sau Ioan Es. Pop, dar face parte din aceeași familie. Aș putea ilustra cu versuri, imagini, metafore strălucite, dar ar fi inutil, dacă nu imposibil; valoarea acestei poezii, a poeziei bune în general, trebuie percepută la nivelul întregului. Cu această carte, Liviu Mircea realizează, „după douăzeci de ani”, probabil una din cele mai spectaculoase întoarceri la poezie din câte cunosc. Îi urez bună revenire! Mi-ar plăcea să particip la lansarea acestei minunate cărți de poezie. Poate aici, la Iași, unde locuiesc… (LIVIU ANTONESEI)

Refugiat prin „Germaniile străine și reci”, într-o țară în care-și câștigă pâinea practicând „o muncă pentru care n-a fost educat”, Liviu Mircea revine cu cel de-al 8-lea volum în literatura țării sale, pe care, ca poet, nu a părăsit-o niciodată. Îndepărtat de modele poetice de la noi, lirismul lui pare mai apropiat de vibrația vieții decât de canoanele literare. Încărcat de o energie neagră, versul e dur și, adeseori, scrâșnitor, țâșnind de sub magma cotidianului cu o forță îndelung reprimată, fără ca autorul să fie tentat de calofilie. Expresionismul său îl îndepărtează sistematic de poetica optzeciștilor, generație căreia i-ar putea fi afiliat prin vârstă și prin unele din obsesiile tematice. Din orice unghi ar fi privit, Liviu Mircea se dovedește o voce plină de forță, dotată cu o stranie energie a dezolării existențiale. Indiscutabil, Liviu Mircea e un nume ce trebuie reținut ca fiind una din cele mai lucide conștiințe ale liricii actuale. (ION CRISTOFOR)

Citesc mult, cu nesaț, tot ce găsesc bun, tot ce mă pasionează, tot ce mă interesează, călătoresc și mă îndrăgostesc în fiecare zi. Scrisul și coborârea pe pământ, de-a lungul acestui fluviu numit Viață, au fost și sunt totul pentru mine. Într-o lume fără Dumnezeu, în care prostia este adevărata problemă pandemică, iar oamenii cred că mântuirea înseamnă acumulare de averi, Arta și, în special, Poezia, dacă nu au devenit instrumente de mântuire, au ajuns, în timp, cel puțin vocea, imaginea, emoția și calea spre o lume mai bună, mai umană. În ceea ce mă privește, poezia este cam tot ce am. Și tot ce am mie îmi este suficient în aceeași lume în care nimic nu mai este suficient. (LIVIU MIRCEA)