De crezi că poposești în versul Ioanei Bena ca într-o poiană de munte, cu fluturi, cu margarete și săruturi, te înșeli, iubite călător! La rădăcini de piatră, în abis de lume, mocnește foc, perplexitate, nimicire. „Păsări de noapte, zbor tăcut, aripi moi să te ningă, să uiți gândul, cădere în sine la capătul durerii.” Te încumeți, iubite călător, să arunci o privire în dogoarea verbului polimorf, clipocind amenințător în crug de lumini înșelător-pacifice? Ești pregătit a poposi în tine, a te întovărăși cu ea, cu noi toți, în sinele neiertător al ființei? Poezia Ioanei Bena te îmbie cu feminitate, cu privirea ageră te pune la încercări grele. La agonii cu zâmbetul pe buze. Iar la capătul acestui itinerariu asiduu, maraton prin nestemate și spini, prin parfum de lăcrămioare și pleoape de mărgean, privirea felinei celeste, a Dumnezeului cu ochi galbeni, te urmărește în fugi de Bach și nu te iartă. La sfârșit ne întâlnim cu toții de unde-am plecat. În neîncepere.

Șaman

„Păsări de noapte,

Zbor tăcut,

Aripi moi să te ningă,

Să uiți gândul,

Cădere în sine

La capătul durerii.

Să fii iar, fără teamă,

Al firii.

Aripi să te zboare,

Vindece,

Lin,

Pasăre să fii,

Iar,

În somn.”