Personajele din proza scurtă a lui Dragomán (paznic, vizitator, deţinut, prizonier, urmărit sau urmăritor) sunt în general oameni, vii sau morţi, neajutoraţi şi abuzivi, iar în unele cazuri chiar şi îngeri, la fel de mizerabili şi decăzuţi ca oamenii cărora li se arată, şi pe care nu neapărat după aripi îi recunoşti, ci după picioarele cu degete deformate şi bătături, fiindcă „ar fi prea simplu dacă ar zbura, pentru că atunci ar putea să‑şi bage nasul şi în treburi în care n‑ar avea voie s‑o facă, şi astfel totul ar fi prea frumos”. Găsim sisteme, dictaturi, orânduiri posibile, probabile sau aparent reale, deschise şi închise, politice, tehnico-ştiinţifice sau naturale, antrenate într-un insolit joc de-a „trecutul-prezentul-viitorul”. Iar punctele lor slabe devin oportunităţi de scăpare, de eliberare. În spaţiul textelor organizate în jurul unei lumi dictatoriale sau carcerale, adesea doar moartea poate aduce eliberarea. Orânduirile apar şi dispar, se construiesc şi se (auto)distrug, dar întrebarea principală, chinuitoare şi omniprezentă rămâne: ce poate să facă omul în ele sau în afara lor?

„În unele povestiri din noua carte a lui György Dragomán, puterea cibernetică reduce personajele umane la recuzita unei lumi extraterestre, iar lectura biotehnologică şi biopolitică naşte întrebarea inevitabilă: oare suntem pregătiţi să experimentăm relaţia noastră cu realitatea printr-o percepţie artificializată?” (ART 7)

„Povestirile din acest volum sunt stranii şi, pe alocuri, absurde, de-a dreptul suprarealiste. Pe lângă evocarea trecutului de basm, ni se dezvăluie şi oroarea unui viitor distopic, supertehnologizat şi supercontrolat. Lumea textelor lui Dragomán este una dictatorială şi/sau carcerală, eliberarea fiind posibilă, de obicei, numai prin moarte. Dar miza este mereu libertatea.” (Ildikó Gábos-Foarţă)