Omul nu este numai o ființă socială, ci și o „creatură” a poveștilor. Acestea înrâuresc aproape fiecare aspect al existenței noastre,putând fi lecturate în paginile cărților de istorie, pe fundalul reclamelor la bijuterii sau în interacțiunea cu celălalt. Și, fie că vorbim despre piatră, ca mijloc de expunere al narativului, ori vorbim despre ecran, a crea și a consuma povești translatează aceeași nevoie fundamentală. Cu alte cuvinte, suntem în măsura în care povestim sau în măsura în careni se povestește. Dar, cum am fi, dacă nu (ni) s-ar mai povesti? Ei bine, narațiunea „Clipa poveștilor pierdute”, scrisă de Annamaria Gozzi și Monica Morini și ilustrată de Daniela Iride Murgia, ne oferă perspectiva ficțională a unui astfel de univers distopic.
Expozițiunea plasată într-un illo temporene înfățișează o primă realitate în care poveștile pleacă la plimbare purtate de vânt, în timp ce oamenii, animalele și păsările sunt protejați de cuvintele care povestesc. Dar, treptat, acestea încep să își piardă vigoarea și semnificațiile și, odată cu ele, și sensul.

În derularea evenimentelor, intriga narațiunii este declanșată de apariția stranie a Saltimbancului și a Gâștei, în piața din satul Tarot. În aerul răcoros al serii de vară, Saltimbancul și Gâsca le arată trecătorilor un afiș pe care stă scris cuvântul „bicicletă”. Timpul trece, iar într-o zi, la vederea placardei, o doamnă își amintește de o bicicletă roșie trecând prin acel loc. Tot de o bicicletă își amintește și un copil, iar între cei doi se ivește scânteia unui dialog.

Saltimbancul ascultă discuția celor doi și, inspirat de fluxul conversațional, lansează o nouă provocare pentru memorie și pentru cuvânt – sintagma „pot să fac”. Noul context atrage un bătrân, iar șirul destăinuirilor continuă. Rând pe rând, cuvinte precum „frică”, „muzică” ori „iubire” se evidențiază și devin subiecte de introspecție, invitându-i pe trecători la fascinante peregrinări lingvistice mentale. Și totuși, care este miza acestui joc și ce efecte are el asupra locuitorilor satului Tarot?

Pentru a înțelege accepțiile desfășurării epice și ale deznodământului, trebuie să zăbovim puțin și asupra poeziei care deschide și închide ușa lumii ficționale, adică prologul și epilogul narațiunii „Clipa poveștilor pierdute”. Astfel, prin cele patru versuri, naratorul se adresează în mod direct cititorului, provocându-l și angrenându-l într-o aventură a imaginarului – evadarea în lumea poveștilor, prin intermediul cuvântului.