Ceaiul a început ca doctorie şi a ajuns cu vremea o băutură. În China, el a pătruns prin al VIII-lea secol în hotarele poeziei, ca una din desfătările de lume.

În secolul al XV-lea, Japonia l-a ridicat până la o religie a estetismului – ceismul.

Ceismul e un cult întemeiat pe închinarea la frumos în mijlocul întâmplărilor de rând ale vieţii de toate zilele. El vorbeşte de neprihănire şi armonie, de taina iubirii între oameni, de romantismul ordinii sociale. El e, în fiinţa lui, o credinţă a nedesăvârşirii, precum e şi o gingașă încercare de împlinire a ceva cu putinţă în lucrul acesta cu neputinţă căruia îi zicem viaţă.

Cartea oferă o sinteză concentrată a Japoniei tradiţionale. Actul de a bea ceai, atât de banal pentru noi, are, la japonezi, sensul şi importanţa unui ceremonial cultural şi îşi anexează, în desfăşurarea lui complexă, toate artele, de la arhitectura adecvată, de la literatură și pictură până la artele minore: vestimentaţia, decoraţia interioarelor, în care un rol esenţial îl au aranjamentele florale – aşa-numita ikebana, forma, am spune, poate cea mai poetică şi mai gingaşă a arhitecturii şi artă characteristic niponă. Această „dramă improvizată”, cum o numeşte Kakuzo, traduce astfel un mod exclusiv japonez de a gândi şi de a fi. Descrierea ei în cartea de faţă a fost de la bun început destinată cititorului occidental dornic să înţeleagă, fără părtinire şi prejudecăţi, o altă lume decât a lui.