Nu prea știu ce înseamnă să fii filosof. Termenul de gânditor îmi convine și mi se pare că nu se împacă bine cu cel de filosof. Filosoful, luat ca denumire, îngustează orizontul gândirii, pentru că proiectează lucrarea și actele, gândul într-o zonă tehnică, prea specifică, ca și cum filosoful ar fi constrâns să gândească în mod profesionist. Or, mie gândirea mi se pare a fi o preocupare liberă, fără constrângere de limbaj și fără metode cu aplicație tehnică. Cred că sunt mulți artiști care sunt în același timp și gânditori și mai cred, pe de altă parte – ca să arunc și eu o mică sămânță de scandal – destui filosofi care nu prea sunt gânditori. (…) Nu poți fi gânditor fără să calci pământul idealismului. E ca și cum ai spune că gândești fără să ai idei. Nu se știe foarte clar ce este o idee, dar oricum trebuie să admitem că nu poate fi prozaică, că nu poți gândi cu picioarele și faptul că plasăm gândirea în dreptul capului este o indicație către verticalitate și înălțare, către zbor, către desprindere de pământ. Abia când te înalți, începi să ai în nări suflul ideii, mișcarea ei aeriană – și asta se numește idealism, nu orientare sistematică și intențională, ci doar simpla orientare a gândului, felul în care orice gând adevărat presupune o înălțare.

Marin TARANGUL