Temperament pasional, Indira Spătaru vădeşte în versurile d-sale o vitalitate care, graţie tensiunii ce-o conţine, capătă un paradoxal aer de răceală aidoma unei stihii. Un efect trimiţând gândul la o mutaţie care, în cazul de faţă, nu e numai a posturii lirice în sine, ci şi, mai adânc, a unui androginism moral. Pe scurt, un luciferism asumat, de-o manieră foarte personală care o apropie întrucâtva pe Indira Spătaru, în poezia noastră curentă, doar de Angela Marinescu.

Gheorghe GRIGURCU

Dac-ar scrie doar cu propria fire, poezia domniţei „întinsă leneşă pe canapea” ar scrie-o Indira Spătaru. Din păcate pentru această „domniţă” cam reprimată, adesea – prea adesea, chiar şi-n aceste Poeme glazurate şi cafea – pe Indira o zoresc mereu alte urgenţe ori dau buzna în viaţa ei evenimente deloc dispuse la propuneri lirice senzuale, dar care funcţionează ca somaţii şi alarme.

Decât că temperamentul imaginativ al Indirei şi casanţa sa atitudinală nu găsesc o frecvenţă expresivă care să le ferească de unele stridenţe şi de unele reacţii tranşante, dar prea explicite şi abrupte (uneori de-a dreptul gazetăreşti). În schimb, când trece poemul pe frecvenţa senzuală, Indira găseşte imediat limbajul de răsfăţ, cu senzaţii deopotrivă concret corporale şi mirifiante

Al. CISTELECAN