Dacă rana este adâncă, nu lipseşte totuşi – fapt dătător de nădejdi de vindecare – conştiinţa acestei răniri. Căci Alexandru Drăgănoaia uzează de tehnici specifice (unele, cu totul particulare) pentru a-şi aşeza evenimenţialul său rural şi semiurban argeşean într-un tipar narativ caracterizat prin laconism, percutanţă, dar mai ales prin dominarea absolută a lucidităţii etice, ceea ce face ca oricare fir narativ să fie rapid consumat, ajungându-se la sensul lui, plutind în aer, ca aureolă de final, asupra căreia suntem invitaţi să medităm. Aceasta este ancora care leagă cel mai bine nucleele epice, cele două şi chiar trei, aparent foarte divergente, ce se vădesc însă a fi irepresibil conexate prin teribila logică a implicaţiei morale a gestului săvârşit. Dramele umane sânt totdeauna legate de acesta, ideea judecăţii dar şi a proniei cereşti fiind nelipsită, cu toate că se alunecă, din când în când, în fantastic, cu motive precum premoniţie, coincidenţă, temporalitate în buclă. (…) În fond, se caută, înţelepţeşte, la condiţia ontologică a omului, într-o lume (cel puţin prin origine) fundamental rurală şi închisă în splendoarea autarhiei sale – sau poate, mai bine zis, deschisă unei imemoriale tradiţii, cea a satului românesc, de fundament neolitic şi de lege creştină.

Ioan RĂDUCEA

– Iar?! – se întoarce către fiică-sa care asistă în continuare la discuţie – Ia vezi, fă, ce tot zice ăsta, că i-a spus doctorul să nu mai vorbească din gură.

Monone ia hârtia, se uită la ea, ne priveşte când pe unu’ când pe celălalt.

– Auzi tată, zi cât îţi datorează că plătesc. Că dacă nu, nu rămâne aşa, există şi alte căi legale de a rezolva.

Mă uit speriat la ea, mă fixează cu ochii ei mari, nu înţeleg nimic.

– Ce căi legale, nenicule? Mă ameninţi tu pe mine?

„Domnişoară, aveţi grijă. În ce mă băgaţi?”, îi dau altă filă scrisă.

– Am date precise, se face ea în continuare că citeşte. Uite tată, spune de aranjamentul licitaţiei de poimâine.

– De unde ştii, bă, de licitaţie? urlă furios.

Cu degete tremurânde dau să mai scriu, nu mai ştiu ce scriu. Îi pun femeii carneţelul în palmă şi mă dau mai încolo.

– Ştie totul, spune femeia arătând spre carneţel. Ştie totul! Tată, nu îmi face greutăţi! Apoi, pe un ton răstit, îi zice bulibaşei ceva pe ţigăneşte. Bărbatul se întoarce şi pleacă lăsându-ne singuri.

Mă aşez din nou la masă, îmi trag sufletul, femeia se aşază şi ea.

– Hai că v-am scăpat! zice privindu-mă cu ochi negri dogoritori, v-am scăpat. Să vorbeşti şi cu celălalt. Măi plângăciosule, vezi că viaţa nu e cum povesteşti tu în cântecele alea.